Miroși a dor…

te doare ca ninsoarea,
colindul tău îmi poartă-n ochi dulceața,
văd fum peste oraș
și peste nori:
o dragoste ca ceața.

Tu nu mai știi ce este licărirea,
eu nu mai vreau nicicând ce-i compromisul,
el tremură, ca o lanternă-n vale,
când iarna e geroasă ca abisul.

Te cred. Te simt. Te vreau. Și te iubesc…
pentru că nu-i nimic mai straniu și mai trist,
decât să n-am cuvânt pentru un om,
decât să n-am un dor mai optimist.

Pentru că ți-e dor,
de doruri vii te duci,
și n-am să-ți port decât un dor, prea viu, în mine,
indiferent de câte rime pot
să-ți spun,
în rugăciune,
pân’ la tine.

O, Doamne, mi-e dor,
un dor prelung de orișice privire,
un dor de dorul Tău,
de lucruri mari și clare,
de Sfinți ce n-au privire pentru ei
ci numai pentru marea slavei Tale!

Mă rog să-i vezi,
mă rog să îi alini,
pe cei care nu știu să Te îngâne,
pe cei ce n-au…pe cei ce vor mai mult,
pe cei care Te neagă-n ei, pe Tine.

Pentru că știu că dorul este viu,
că vor, că nu știu unde-i cerul,
că necuprinsul vor să fie prins,
în neuroni, în cărți, în efemerul…

În efemerul colț de verb,
dar, mai aprins, în inima lor mică,
să strălucești ca un torent de dor,
ca o răpire veșnică adică.

Miroși de dor, iubita mea, da, știu.
Miroși de dor ca florile prea vii,
și voi, iubiții mei, tot mirosiți,
de harul Lui, de viața celor vii.

Să fie pentru voi
și pentru toți,
un clar de inimă,
să fie, tot să fie,
ce poezie vrea într-o cadență,
în voi să fie melodie.

Pantera roz e neagră

Înjurătura e o formă de fluierat în gol. Și nu te descarcă…ci te încarcă negativ. Numai rugăciunea e un țipăt plin, folositor.

Oreste e prieten cu mine în HI5 (un HI5 de care nu mai știu cum să scap…pentru că e o aiureală în care nu prea poți să faci nimic cu cap…dar am peste 500 de prieteni, da, acolo unde nu vreau…), după cum e prieten cu mine Obama pe Twitter. Atât de ușor…și atât de departe! Dacă Obama face Crăciunul la căldură, în Hawai…Oreste a devenit mai înțelept în ale credinței,  deși are o babilonie de crezuri în cap, în comparație cu Badea sau cu Bendeac, care se dau de macioiști când nu trebuie (adică pe 24 decembrie seara)…când ei sunt ființe sensibile, delicate, așa, în abisul ființei lor…

Felicitări pentru apartament, Mihai! Adică te citesc…

Însă problemele religioase trec, ajung în inima oamenilor și acesta e un bine.

Ștefan Bănică jr. e mason…dar cântă bine. E prieten cu mine în Facebook, a primit una dintre distincțiile Teologie pentru azi și…nu îmi place că e mason, după cum nu îmi place ACDC că sunt sataniști, dar tot vin în România ca să concerteze.

Nu îmi place niciunul…care sunt între secreți, secretoși. Însă nici pe mine nu mă plac mulți…pentru că sunt preot…și nu actor, avocat sau huligan.

Toți te vor al lor…dar asta nu se poate. Însă, că vrei sau că nu vrei, trebuie să accepți că alții vor altceva decât tine și că vor face altceva decât îți place ție.

Cu Cristina Pătru sunt prieten pe Netlog. Are 28 de ani și un handicap…care nu i-a scos însă frumusețea și credința din suflet. Astfel de oameni sunt exemple vii  ale faptului că sufletul trebuie să stăpânească peste trup.

De aceea, pantera roz poate fi galbenă, neagră, bărbat, femeie, copil…poate fi orice, dacă nu o confunzi.

Oamenii nu trebuie confundați!

Cedry2k face 17 piese în 2009 pentru Poezie balistică (poezie…care te împușcă, adică te vizează). E un poet…hip hop. Găsește rime de te rupe. Mai scapă și ce nu trebuie…printre rime…dar alegi și tu ce poți. Cu câteva minute înainte am ascultat prima parte a albumului său. Înaintea lui ascultasem un concert de colinde, baritonal, cu un sound perfect…

Și se îmbină ambele, pentru că e vorba de mine, de mine care sunt și ortodox, și tradiționalist, și postmodern, și tânăr, și bărbat, și român, și intelectual, și preot, și scriitor, și…cu speranțe multe pentru viitor.

Înjurătura nu e o soluție.

Întrebările nu-ți ajung. Cu toții avem nevoie de răspunsuri…Și fiecare trebuie să ni le căutăm…că nu vin singure.

Au apărut în România primele (de ce atât de greu?!) handbookuri electronice. Vom pleca cu biblioteca la noi și o vom vedea, în format electronic, pe un dreptungi ca palma, oriunde. Un MP4 mai mare sau un telefon mobil din ăla ca penarul, pe care vom putea citi ceea ce am scanat cu un scaner minuscul sau vom vedea pe el ceea ce am filmat cu o cameră de luat vederi minusculă, ca spre exemplu…cât o butonieră.

Va muri sau nu…pantera neagră?

Totul are noimă, înțeles, sens…

Dacă e să fie poftă bună…atunci sărbători fericite tuturor! Acesta a fost un exercițiu de spionaj prietenesc. Dar ce înseamnă…spionaj prietenesc? Habar am!

Istorii repetate neaprofundat

„Marea adunare populară” ține steaguri și pancarte în mâini. Dictatorul, agramat și dând din mâna dreaptă în continuu, le ține o cuvântare dezlânată, în care, pe de o parte, le promite măriri de slariu și de alocații iar, pe de altă parte, se răzbună verbal, pe cei care au manifestat în Timișoara.

Un prim vuiet al mulțimii. Camera de luat vederi privește blocul din față. Se aude din off glasul lui și al ei…un alo continuu și stați liniștiți la locurile voastre!

Nu existau însă locuri ale lor ci doar pătrățici, în care trebuiau să tacă…și apoi să aplaude la ordin  și nu exista liniște, ci teroare.

Cum a suportat clasa intelectuală un dictator agramat câteva decenii…când acum nu îl mai putem suporta nici 5 minute? Ce supliciu interior și ce teroare a stat în spatele unui președinte al imposturii?

Al doilea vuiet. Panică. Pleacă. Ei intră. El zboară…Se trage noaptea. Trag unii în alții orbește sau cu calcul.

Pe 25 sunt împușcați. Cupletul și ei doi. Cuplul e încolțit. Trădătorii sunt în cuplet. Îi leagă la mâini. Nu mai e bandă. Apare banda, nenorocita, tocmai când ei erau jos, căzuți: capul ei…plin de sânge, șiroi iar el: cu picioarele dedesubt.

Camera nu s-a ridicat deloc de pe trupurile lor. Niciun detaliu de conjunctură! Sunt acoperite trupurile, după ce medicul a constatat decesul celor doi…dar imaginea adastă pe trupuri. Stă acolo. Imaginea nu urcă…ci merge pe jos. Ne ține la sol. O imagine care nu zboară, ci e cuminte. Stă la sol.

Vedem apoi trupurile în coșciug și un grup în spate, în fundal, ca… plopii fără soț. Apoi iarnă…și gropile lor, care nu sunt, de fapt, acolo ci în altă parte, probabil sub alee.

Morți puțini înainte…prea mulți după aceea. Teroriștii erau tot de-ai noștri, fără să îi excludem, prin asta, și pe cei de-afară, că nu suntem așa, de capul nostru, pe pământul ăsta.

S-a tras în supraexces. Ajutoare alimentare din interior și din afară. Manifeste, primele ziare libere…

Tancurile armatei sunt, pentru o perioadă, dușmancele revoluției…apoi se împrietenesc cu revoluționarii, care nu mai erau revoluționari…ci doar bucuroși. Stema comunistă e decojită din steag și el rămâne un steag găurit…dar curat de trecut. Se spun rugăciuni pe străzi, se aprind lumânări, se pun corane, se îngroapă martirii dar și morții colaterali, morții morți aiurea…sau aranjat.

Dosarele revoluției sunt la dospit de 20 de ani și au intrat doar doi generali la pușcărie. Unii au uitat, alții nu mai vor nimic, alții nu vor să ierte și nici să uite, alții nu știu ce să predea copiilor la lecția de istorie aferentă, alții neagă revolta, alții văd o mascaradă în toată îmbulzeala de atunci, alții o consideră o libertate furată, confiscată, alții nici nu se născuseră pe atunci…

Cert e că a pierit nivelul 1 comunist și a venit nivelul 2 și cine s-a mai nimerit. Cei care au murit…au murit…cei care au rămas și-au aranjat dosarele, familiile, viața, carierele.

Dacă vezi numai răul din spațiul libertății, moartea lor, a celor din decembrie 1989, pare degeaba. Dacă privești însă atent binele libertății el este enorm…dar nu prea bine evidențiat, pus în valoare.

Viața mea și a multor alții e cu totul alta datorită lor. Nu am fi putut să facem nici 10 %, din ceea ce am făcut, fără ei. Am fi putut să facem câte ceva, să ne strecurăm prin monstruosul sistem, dar nu prea multe…

Însă imaginile (că acesta e subiectul articolului), deși tot repetate la televizor, nu au fost niciodată decriptate, analizate cu atenție.

Frica celor doi, din fața cupletului…era frica unui popor, care stătea la zid…la fel ca și ei. Omorâți în ziua Nașterii Domnului (cu siguranță, un mare păcat)…însă au fost omorâți cei care au omorât Biserici și oameni tot la fel de fără sărbătoare și de fără conștiință.

De ce țipau cei de pe străzi? De ce erau bucuroși? De ce erau bucuroși că au murit doi oameni și a căzut regimul lor? Pentru că se simțeau încarcerați. Strigătul unei națiuni schilodite de un grup restrâns de oameni. Bineînțeles: nu toți se bucurau. Cei care trăiseră bine nu aveau motive să se bucure…în afara limbii de lemn și a binelui financiar.

Mai trebuie să observăm și alte detalii. Cât de prost vorbeau cei care veneau la televizor, chiar dacă erau intelectuali. Se vedea ura pe fața lor. Cât de neștiutori erau, cei mulți, în materie de contemporaneitate, dacă pachetul de Kent, cola la cutie sau o mașină străină reprezentau, deja, o mare avere.

Armele trăgeau la fel. Aveau fețe frumoase…dar erau săraci, adunați parcă de pe drum.

Români neștiutori și manipulabili. Se mulțumeau și se mulțumesc cu puțin. Răbdau atrocități fără seamăn. Credeau, ca și acum, în vise ca în păsări.

Ceva însă nu s-a schimbat în poporul nostru: tentațiile extremiste, vijelioase. Și, mai ales, faptul că încă cască gura la orice pigmeu, care le promite luna de pe cer.

Imaginile memoriale trebuie analizate personal și apoi puse deoparte. Până nu le înveți, până nu le retrăiești atent…rămâi  un ignorant la capitolul istorie recentă. Și fiecare dintre noi trebuie să ne extragem, din ele, esența noastră de realism și de adevăr, care să ne ajute să nu mai îi ajutăm pe alții la repetarea lor.

Mintea și puterea

Evenimente recente. Decembrie 2009.

Pe 14 decembrie 2009, premierul italian Silvio Berlusconi a fost lovit în față de un bărbat cu probleme psihice. Fața lui Berlusconi: tumefiată și plină de sânge. Acesta e lucrul care a rămas imprimat în memoria privitorilor. Imaginea a fost mondializată imediat. Au cunoscut-o toți, întreaga planetă.

Tot ceea ce se întâmplă undeva…e mondializat.

Aseară, pe 24 decembrie 2009, se mondializează o filă video cu o tânără de 25 de ani, care sare peste gardul de protecție și îl doboară la pământ pe papa Benedict al XVI-lea. În timpul slujbei, cu toți de față…și află toată lumea.

Mintea dezechilibrată…atacă puterea. Puterea politică sau pe cea religioasă. A fost o punere la cale a serviciilor secrete sau a unei forțe oculte…sau a fost, pur și simplu, o răbufnire interioară a celor doi?

Dacă a fost o răbufnire interioară ea este însă interesantă, pentru că exprimă o obsesie colectivă.

Sunt ridiculizați conducătorii, sunt ridiculizate religiile, sunt ridiculizate starurile.

– Toți pot fi luați în balon, comicizați, ridiculizați: ideea de fond.

– De ce trebuie însă ridiculizată toată lumea, fără niciun suport moral, fără finalitate?

– Așa, degeaba!

Râdem pe degeaba. Râdem de cineva fără morală, fără să vrem să moralizăm, să educăm cumva, pe cei care ne ascultă.

Satira reală însă este educativă. Fabula, satira, gluma sunt moduri prin care se caută deparazitarea de o patimă anume, oricum s-ar numi ea: fariseism, prostie, bădărănie, indolență etc.

Dar, când nu mai urmărim nimic atunci când facem o glumă…acest fel de a glumi miroase a dezechilibru psihic.

Bărbatul i-a dat un pumn lui Berlusconi la modul moral, pentru ca să îl mai astâmpere cu femeile, să îi timoreze nesimțirea…sau nu?

Papa a fost atacat din punct de vedere teologic, pentru ca să se mai umilească puțin sau…pe degeaba?

Însă, chiar dacă nu vom afla niciodată motivele intime ale acestor agresiuni…exemplul prost al agresiunii în public poate fi copiat. Acum, când știrea porcoasă sau nervoasă se mondializează, devine bun planetar, totul se poate copia foarte ușor și ne putem trezi cu fapte trase la indigo.

Mintea tot mai dezechilibrată…și puterea politică sau religioasă tot mai indiferente la mintea dezechilibrată.

Arcul minții: un pericol niciodată prognozat, care nu știi când face ravagii…