Miroși a dor…

te doare ca ninsoarea,
colindul tău îmi poartă-n ochi dulceața,
văd fum peste oraș
și peste nori:
o dragoste ca ceața.

Tu nu mai știi ce este licărirea,
eu nu mai vreau nicicând ce-i compromisul,
el tremură, ca o lanternă-n vale,
când iarna e geroasă ca abisul.

Te cred. Te simt. Te vreau. Și te iubesc…
pentru că nu-i nimic mai straniu și mai trist,
decât să n-am cuvânt pentru un om,
decât să n-am un dor mai optimist.

Pentru că ți-e dor,
de doruri vii te duci,
și n-am să-ți port decât un dor, prea viu, în mine,
indiferent de câte rime pot
să-ți spun,
în rugăciune,
pân’ la tine.

O, Doamne, mi-e dor,
un dor prelung de orișice privire,
un dor de dorul Tău,
de lucruri mari și clare,
de Sfinți ce n-au privire pentru ei
ci numai pentru marea slavei Tale!

Mă rog să-i vezi,
mă rog să îi alini,
pe cei care nu știu să Te îngâne,
pe cei ce n-au…pe cei ce vor mai mult,
pe cei care Te neagă-n ei, pe Tine.

Pentru că știu că dorul este viu,
că vor, că nu știu unde-i cerul,
că necuprinsul vor să fie prins,
în neuroni, în cărți, în efemerul…

În efemerul colț de verb,
dar, mai aprins, în inima lor mică,
să strălucești ca un torent de dor,
ca o răpire veșnică adică.

Miroși de dor, iubita mea, da, știu.
Miroși de dor ca florile prea vii,
și voi, iubiții mei, tot mirosiți,
de harul Lui, de viața celor vii.

Să fie pentru voi
și pentru toți,
un clar de inimă,
să fie, tot să fie,
ce poezie vrea într-o cadență,
în voi să fie melodie.

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *