– Cine este drept, cine se crede Dumnezeu, să ia piatra în mână, să o pună la ochi și să ochească!…

– Unde să ochească, Doamne?…

Doar dacă te simți Dumnezeu, în mod dezavantajos pentru tine, judeci…și dai cu piatra.

Uneori piatra te poate lovi în cap, în picior, în coaste, îl poate lovi pe cel de lângă tine, poate sparge parbrizul mașinii de lângă tine, poate lovi un câine…Însă unele pietre, ca un bumerang, se pot întoarce în propriul tău cap sau în propriul tău ochi sau în propriul tău copil, când ți-e lumea mai dragă…

Când ți-e lumea mai dragă…se întâmplă multe lucruri, care îți schimbă perspectiva asupra vieții.Pentru că cine sapă groapa altuia, spune Scriptura, cade primul în ea și cade greu…

De ce să fim responsabili? Pentru că cuvintele și gesturile mârlănești dor. Cuvintele, răutăcioase în mod gratuit, dor. Ele sunt piatra cu care îi lovim în alții. Însă, până să îi lovim pe alții, arătăm că noi suntem loviți de mânie, de invidie, de ură și că rana noastră se lățește.

Perspectiva pietrei…în cazul Sfântului Arhidiacon Ștefan, prăznuit astăzi de întreaga Biserică Ortodoxă, a dus la iertare și mântuire. Pe de o parte, în dumnezeiasca icoană a martiriului său, Sfântul Ștefan, ca un miel la junghiere, încasează pietre, se roagă și iartă…Pe de altă parte, conaționalii săi, mulți sau puțini nu mai contează…dar orbi și infatuați teologic…dau cu pietre.

Unde?

În capul și trupul Sfântului Ștefan. De aceea, el, cu adevărat, este un încununat, un biruitor…asupra liniarității fanatismului.

Prostul are idei puține și valoroase din punctul lui de vedere. Tocmai de aceea numai un prost poate fi fanatic. Fanatismul e unidimensional. El nu are nuanțe. El nu spune: să mai vedem, să mai privim, să îl lăsăm pe om să se disculpe, să îl iertăm, să îi trecem cu vederea…

Fanatismul cere să cadă capete.

În locul pietrei de acum 2000 de ani, acum poți să tragi cu o armă de la câțiva kilometrii, glonțul ei să străpungă aerul și să ajungă, în scurt timp, acolo unde și-a propus rău voitorul. Sau câteva enzime sau câteva ciuperci microscopice pot omorî câteva milioane de oameni în câteva secunde.

Totul atât de rapid…Totul atât de halucinant. Despărțitura dintre vis și realitate, dintre nebunie și luciditate, dintre satanism și socializare se face în miimi de secundă. Lumea poate deveni istorie în mai puțin de 2o miimi de secundă.

Însă răul gratuit nu e mai plin de semnificație astăzi în comparație cu ieri. Și ieri, răul gratuit era tot la fel de rău, ca și astăzi…după cum tot Moș era și-n vremea lor Bătrânul Moș Crăciun…

S-a urcat în tramvaiul 32 mama, bunica și fiica, care era și nepoată în același timp. Mama își ducea fiica în cârcă, după gât, chiar dacă fiica era cam mare pentru după gât. Mama și bunica însă duceau muncă de lămuriri cu fiica, alias nepoata, ca să se dea jos din cârca mamei, că nu se poate călători cu tramvaiul în cap la mamă-sa. Însă fiica / nepoata: nu și nu.

O domnișoară, văzând problema…îi dă voie mamei ca să se așeze. Mama se așează pe scaun cu fata în spinare. Acum, domnișoara, încearcă să facă și mai mult pentru mama urgisită și îi spune copilei, că dacă nu se dă jos din spatele mamei…Moș Crăciun o să-i ia toate darurile înapoi. Copila făcu niște ochi mari (cu sensul: asta nu e admisibil! Sunt jucăriile mele!!) și se dădu imediat din cârca mamei.

Minciuna a funcționat, Moș Crăciun a fost bun la ceva…și mama a răsuflat ușurată…Problema e că, în pedagogie, ca și în duhovnicie, minciuna e funcțională, când e în favoarea…celui cu minte puțină.

Moș Crăciun nu își ia darurile înapoi, pentru că El e Hristos, Pantocratorul întregii creații, Care ne dă tuturor daruri: în mod direct sau prin intermediul creației Sale. Însă, pentru ca să știi să respecți darurile Sale, trebuie să vezi cum trebuie să te raportezi la ele și la cei din jur.

Dacă vrem să omorâm omizile din prun…nu trebuie să tăiem prunul, ci doar să omorâm omizile! La fel, dacă vrem să-i educăm sau să-i salvăm pe oameni, trebuie să ne folosim de metode extrem de diversificate, mai grele sau mai puțin grele, pentru ca mintea lor, da, mintea lor, să înceapă să funcționeze normal, corect.

Și piatra, ca să devină statuie, trebuie șlefuită. Trebuie dăltuită, șlefuită, văzută în sensul operei. O mică daltă aiurea…și îi sare nasul statuii. Tocmai de aceea stai încordat, transpiri, te uiți din diverse unghiuri, pentru ca să mai dai…încă o nouă daltă.

Însă dalta trebuie dată!

Copila trebuie dată din cârcă!

Moș Crăciun trebuie să rămână Moș Crăciun…și nu să devină obiect comercial, pentru ca să își păstreze sensul său moral.

Denaturarea cuvântului constă în transformarea lui într-un bla-bla…În ceva în care nu mai crezi.

Dacă crezi că orice cuvânt trebuie spus și că oricând se pot spune aceleași lucruri, ai transformat cuvintele din aer respirabil în deșeuri. Brazii aruncați la gunoi nu mai sunt…simboluri, ci dezamăgiri. Cuvintele mistificate sunt lături și nu apă potabilă.

Tocmai de aceea, Teologii Bisericii au reacționat foarte vehement de-a lungul timpului, când, print-o întorsătură de frază sau printr-un cuvânt înțeles altfel decât tradițional, decât ca Biserica, adevărul, din oaie albă…a devenit lup cu blană de oaie. Și, din acest motiv, nu e de ajuns ca scrierea să pară ortodoxă…dar viața celui care o scrie să fie oricum…numai ortodoxă nu, ci trebuie ca viața să fie din același film cu scrierea, pentru ca să fie…receptată eclesial.

Să dai cu pietre într-un om e un gest inuman, e o ticăloșie, o barbarie.

Să strici adevărul e și mai inuman, e strigător la cer, pentru că adevărul e respirația omului.

Dacă unui om îi confiști adevărul, credința lui…e un cadavru ambulant.

Omul contează numai dacă e plin de adevăruri eterne. Tocmai de aceea postmodernitatea are adevăruri mici, telurice.

Postmodernitatea e o lume pitică.

Nu are coloană vertebrală, te vinde pentru un bilet de tramvai, nu își dă nici mucii pe Sfinți, preferă serialele superinfecte, mănâncă pui la rotisor în timp ce o mie se întind pe stradă de foame…

Postmodernitatea e ea însăși o piatră. În timp ce dă cu piatra în Dumnezeu, postmodernitatea, adică lumea noastră, se pomenește că piatra aruncată spre Dumnezeu, cade din înălțime în capul ei și îi mai face câte o leziune îngrozitoare.

Fata din cârca mamei, cam mare pentru cârcă, e postmodernitatea noastră, care e purtată de harul lui Dumnezeu. În loc să zică mulțumesc că sunt purtată, așa, prin toate locurile, postmodernitatea îi spune Mamei: Da pe acolo, de ce nu mă duci?! Ea vrea mereu altceva, pentru că nu se mulțumește cu nimic. Vrea mereu daruri. Vrea să vină Moș Crăciun, să îi aducă daruri…și apoi să Îl expedieze pe Moș Crăciun, acolo, în cer, de unde a venit…

Însă, numai când vrei să îi iei jucăriile…postmodernitatea întrevede pericolul.

Azi-noapte, pe la 1 și ceva, în zona Vrancei, a fost un cutremur de 4 grade și ceva.

Dacă era de 7, 9 grade?

Dacă un film, ca 2012, cu înecul peste tot…devine realitate?

Dacă un virus real…așterne pustiul peste România, în 3 minute și 45 de secunde?

Postmodernitatea, pentru că e drogată puternic, are nevoie de șocuri magistrale, pentru ca să se trezească!

Ea își întrevede mintea (pentru că acum e cu cașul la gură) numai când e pusă în fața faptului de a…pierde. Când postmodernul pierde…atunci vociferează, protestează, se jelește. Dacă îi dai lumina la loc, dacă îi pui halcaua de carne în față și îi dai internet, postmodernul, ca o mâță bleagă…stă cuminte…și toarce…

Teologia pietrei…începe din momentul, când inimile de piatră…încep să sângere. Când încep să sângere…teologia își reintră în drepturi și face din om…un om normal. Anormalitatea e pietrificare.