Ipocrizie generală

Ipocrizia e atitudinea celui care spune că nu are habar de un lucru de care are habar. Însă nu numai părinții și bunicii sunt ipocriți cu copiii și nepoții lor spunându-le să nu facă aia și pe ailaltă, când ei le-au făcut și le fac pe ascuns, ci statul, oricare ar fi el, e ipocritul suprem pe plan mondial.

Pe de o parte, statul spune: nu călcați iarba, e interzisă vânătoarea în afara sezonului, plătiți-vă taxele, fiți educați, munciți mult ca să aveți mult, profesionalizați-vă non-stop etc., numai îndemnuri light, luminoase, tandre, benefice. Însă, pe de altă parte, statul se bucură de orice delincvent, de orice parașută, de orice ilegalist, pentru că de pe urma lor fac bani nu glumă.

E bună legalizarea prostituției?

E bună legalizarea drogurilor?

E bună contrabanda cu arme, droguri și mărfuri?

E bună crima organizată?

E bun traficul de copii, femei și adopțiile ilegale?

Statul, cu fața lui bună, spune: nu, nu sunt bune toate acestea!

Însă, tot statul zice: Doamne, ajută!, când e vorba de a prinde niște proxeneți, de a prinde niște traficanți, de a prinde niște infracționaliști, de a omorî unul pe nu știu cine…pentru că apar banii, se strâng banii la diversele sucursale ale statului.

Duplicitarul de excepție: statul. Duplicitarii mai mici: cetățenii. Iar pensia, salariul, PIB-ul e format, mai ales, de banii negrii, nemunciți, decât de banii albi. Banii albi, dacă se încurajează la nesfârșit vrăjeala, învărteala, jocul, câștigul nemuncit, or să fie din ce în ce mai puțini, că cine o mai fi prost să muncească pe degeaba.

Și astfel…descurcarea e ipocrizie, după cum și marele domn și om de afaceri sau marea doamnă sau marea afaceristă.

Cum mai ne dăm seama care e domn și doamnă, dacă domn sau doamnă ajungi după un mare jaf sau după un câștig anapoda, dar tu nu ai nicio calificare în viață?

Când vezi că e un agramat, că e un linge blide și în costum de lux și că nu are nicio preocupare toată ziua, nicio profesie, cum să mai aibă sens domnule sau doamnă?

Ipocrizia începe când furtul sau prestațiile sexuale te-au făcut domn sau doamnă.

Noi nu murim…

Titlul e un refren din revoluție… reflex al unei conștiințe adânci și nu pe atât de ușor de eradicat pe cât ar vrea unii.

Însă cineva m-a întrebat, de curând, de ce arătăm… morți, pe blogurile noastre. De ce fotografiem oamenii morți.

I-am răspuns, mai pe scurt, că nu avem fobie de… cadavre, că nu considerăm oamenii adormiți niște cadavre, ci respectăm și privim ca pe ceva normal trupul rămas în urmă.

E o mare greșeală ce se întâmplă în Occident și ce începe să se petreacă și pe la noi, ca cel adormit să fie dus la… machiaj, la cosmetizare, iar familia să nu-l mai vadă decât după ce a fost rearanjat, ca să arate cât mai mult cum era când era viu.

În felul acesta se rupe contactul oamenilor cu moartea, și această relație trebuie să se desfășoare normal, nu să fie distrusă. Nu mai știu la cine citeam că, în Occident, dacă unui copil i-a murit iepurașul sau cățelușul, i se spune că s-a dus… în cer, ca să nu fie traumatizat.

Adică, nu numai despre părinți, frați sau rude i se spune că s-au dus în cer (ceea ce vedem în toate filmele, dar, mai ales, ceea ce e foarte posibil să nu fie, din păcate, adevărat), ci și despre animăluțele de care s-a atașat.

Așa încât, dacă omul nu are ocazia să meargă la morgă să identifice pe cineva, vreodată, în viața lui, nu face cunoștință cu aspectele dureroase ale morții decât… la finalul său propriu… când nu mai are timp să reflecteze, să cugete despre ce înseamnă moartea și cum ar trebui să-și organizeze viața, pentru ca moartea să nu-l prindă nepregătit, mai ales duhovnicește.

Am pus morți pe blogurile noastre și o să mai punem, ori de câte ori avem ocazia, pentru că morții ne inspiră la frumusețe interioară, la liniște, la iertare, la dragoste, la pocăință, la aducere aminte (de ei, dar și de cine și ce suntem, cu adevărat). Pentru că noi nu-i privim niciodată ca morți, ci ca pe niște icoane ultime ale lor, ale unor oameni care sunt vii, foarte vii, pe care îi iubim sau îi rememorăm într-un anumit fel.

Când eram copil, aveam totdeauna o frică instinctivă de oamenii adormiți, o prejudecată care mi-a dispărut după ce am venit la Biserică. Frica aceasta nu e normală, e un gând demonic, un sentiment fals și nefast. Normalitatea este tocmai contrariul: să păstrezi familiaritatea cu cei pe care i-ai iubit sau i-ai cunoscut, chiar și după adormirea lor.

De aceea, nu considerăm un prejudiciu adus ființei umane dacă expunem public rămășițele pământești așezate în raclă. Omul … se duce. Dacă te cutremuri și nu vrei să vezi, înseamnă că nu vrei să te acomodezi cu ideea, oricât de filosof ai fi și oricât l-ai fi citit pe Socrate.

Numai păcatele noastre ne aduc prejudicii, eterne… Cei cărora le e frică de trupurile adormite se cutremură, de fapt, de veșnicia morții, vorba lui Vlahuță. Și știu ei ce știu, dacă simt astfel…

Și dacă nu credeți că e un subiect bun înainte de Anul Nou… treaba dumneavoastră. Înseamnă că sunteți superstițioși. Eu nu sunt, și cred că e un subiect bun în orice zi.

Apropo: La Mulți Ani! Dar fiți siguri că, la mulțimea lor, s-a gândit deja Dumnezeu.

Norocul prostului și inutilitatea muncii

A câștiga la loto sau la superbingo înseamnă să ai…norocul prostului. Cu un mic bilet…un mare buget și astfel concursul sau extragerea fac munca inutilă. De aceea în loc de muncă…au apărut bagabonții câștigurilor, ahtiații după mașini și case, jucătorii norocului de prost gust.

Pe această nouă tagmă românească, a jucătorului cu mintea sticlindă după bani, s-au mulat vânzătorii de vinuri, după cum am văzut, cei care construiesc case, cei care vând mașini, cei care fac turism.

Cum să mai aibă omul chef de muncă…când aude că Maria Neaga din Urlați, șomeră, de 39 de ani…a câștigat la superbingo un miliard de lei? A luat nu știu ce talon albastru, verde și cu picățele și a sunat în direct…și a luat ăi bani, pe care o întreagă comună îi câștigă, din pensie…în vreo 10 ani.

E o perversitate majoră îngăduirea unor jocuri, cu un câștig halucinant, de către statul român, când bugetul, ținut prost în mână chiar de către guvernanți…abia ne dă să supraviețuim.

Cât percepe statul român impozit  OTV-ului și Antenei  pentru jocurile lor nesimțite, de se bucură atât de mult de ele?

De ce au apărut tocmai pe timp de criză majoră…o astfel de perversiune națională?

Sau, de ce nu se gândește nimeni la faptul, că aceste jocuri strică gustul românilor pentru tot ceea ce înseamnă școală, muncă, competitivitate, concurență loaială?

Păi cine se mai gândește la școală…dacă, cu un talon, un mucos sau un prost…poate câștiga banii pe care un om cu trei doctorate nu le câștigă nici în 3 vieți?

Să ne apucăm atunci, cu toții, de două sporturi naționale: furatul și jucatul.

Ce fur, joc, până câștig și ce câștig, risipesc.

Însă, cine are în România atâția bani pe timp de criză, ca să dea, în schimbul la trei lei…un miliard?

Banii murdari ai cui…devin câștiguri halucinante?

Cine e în peșteră?

Potrivit Tradiției noastre Hristos Domnul S-a născut într-o peșteră și nu într-un staul de vite. Peștera era folosită ca un staul, lucru obișnuit în ținutul Betleemului, unde S-a născut Domnul.

Icoana Nașterii Domnului însă dă mărturie despre acest lucru într-un mod inconfundabil. Peștera Betleemului este o icoană a peșterii Iadului, unde va coborî Domnul, după răstignirea Sa pe cruce. De asemenea, relieful pietros al peșterii seamănă cu pietrele de pe malul Iordanului din icoana Botezului Său.

Forma aceea întunecată a peșterii Betleemului apare sub crucea Domnului, și o regăsim (asta nu în mod accidental), în multe dintre icoanele ortodoxe ale Răstignirii Sale, în care avem capul și oasele Protopărintelui Adam.

Pentru că peștera Nașterii, în iconografia ortodoxă, e menită să semene cu peștera Iadului, după cum Hristos înfășat, al icoanei Nașterii, aduce cu trupul unui om înfășurat în giulgiu, îngropat. Peștera seamănă cu Iadul, din același motiv pentru care, ambele, au legătură cu icoana Botezului Său.

Sensul celor trei icoane e acela că, întruparea lui Dumnezeu Cuvântul e o intrarea a Lui în lumea noastră, care e o lume a păcatului și a morții, pentru că El vine să biruie întunericul (existent în peștera icoanei Nașterii sau sub crucea Sa), moartea și Iadul.

Sfântul Ioan Evanghelistul subliniază acest lucru în prologul Evangheliei sale, atunci când spune că Hristos este Lumina lumii, și pune, în aceeași frază, Lumina în conflict cu întunericul lumii, pentru că Lumina strălucește în întuneric și întunericul nu a depășit-o pe ea. Lumina nu a putut să fie înghițită, cu alte cuvinte, de întuneric.

Narațiunea Nașterii Domnului din Evanghelie a dat elementele specifice, existente în felicitările noastre, pe care le trimitem cu ocazia acestui praznic. Îngerii cântă în fața păstorilor. Magii călătoresc după stea. Boul și asinul, potrivit profeției Sfântului Isaia, Îl recunosc pe Stăpânul lor.

Biserica însă vede în peștera Betleemului ceea ce e de fapt: întunericul. Pruncul Preasfânt, abia născut, e în pericol de moarte. Crudul rege Irod caută să Îl omoare și în dorința lui de a-L prinde, omoară pe copiii sub doi ani din regiune. Tradiția Bisericii vorbește de 14.000 de prunci uciși de către Irod, pomenirea lor făcându-se, în fiecare an, pe data de 29 decembrie. Această crimă abominabilă e…întuneric.

Același întuneric e marca lumii noastre. Lumina lui Hristos strălucește și astăzi și întunericul n-a depășit-o, n-a înghițit-o, însă știm  cu toții, că Lumina strălucește în mijlocul întunericului. Pentru că Domnul e Lumina din întunericul acestei lumi, fără îndoială, că în această perspectivă teologică, peștera Beetlemului este…lumea noastră.

Cei care sunt botezați întru Hristos, după cum spune Marele Pavel, sunt botezați întru moartea Lui. Iar cei care sunt botezați întru moartea Lui, aceia au primit, cu adevărat, lumina lui Hristos în persoana lor. Iar, prin participarea la lumina lui Hristos, noi, fiecare dintre creștinii ortodocși, suntem lumini aprinse în mijlocul întunericului gros, cețos al acestei lumi.

Însă imensa bucurie a Nașterii Domnului e aceea că Pruncul peșterii Betleemului este, cu adevărat, Lumina lumii, și, deși suntem în întunericul acestei lumi, întunericul nu a acaparat Lumina. De aceea, ceea ce ne revelează Hristos, despre Sine, la acest praznic, ne revelează și la răstignirea Sa pe cruce. Pentru că fiecare revelație din iconomia lui Hristos cu lumea vizează tocmai biruința Sa asupra păcatului și a morții.

De aceea, la întrebarea din titlu avem un singur răspuns: în peșteră e Dumnezeu Însuși, Cel care S-a făcut trup pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Ambiția figurilor de stil

…e aceea de a spune altfel, mai încifrat sau mai cuceritor, realitatea. Ea era frumoasă ca umba unei idei, în loc de: ea e o amintire frumoasă în viața mea. Sau nu credeam să învăț a muri vreodată, în loc de: și eu am început să simt moartea în ființa mea.

Însă, diferența dintre poezia versurilor și realitatea brută nu e aceea că, în versuri, realitatea e mai frumoasă sau e mai multă, ci că realitatea e ridicată la noi înțelegeri sau e inclusă într-un relief mai larg de înțelegere.

Figurile de stil universalizează o realitate personală. Experiența poetului devine o caracterizare abisală, simbolică, a unei experiențe universale, când se exprimă o experiență în care se regăsesc și alții, mulți alții.

Însă figurile de stil vorbesc despre receptarea interioară a unei stări de spirit, care devine…o realitate obiectivă.

Ca niște smaralde vii, tăioase, mă priveau până în străfundul ființei mele…Cine? Ochii lui, care erau ca smaraldul, adică verzi. Figurile de stil din expresia exemplificativă se pot evapora deplin, dacă spunem: mă privea cu ochii lui verzi…și punct.

Însă figurile de stil includ realitatea proximă, obiectivă, într-un univers valoric, mult mai larg, teologic, cultural, psihologic etc.

Capul lui, ca o găleată cu lături, cu ochii aceia mari, bolbocați, ca de broască…îmi părea de nesuportat. Ce vă spune o atare frază? Interiorul autorului, aversiunea autorului față de personajul pe care îl descrie, indiferent dacă el e real sau fictiv. El are capul plin cu lături, adică cu prostii, cu murdării…iar faptul că îi compară ochii mari, largi, cu ochii broaștei, vrea să spună același lucru: că e grețos.

E grețos prin ceea ce face, nu neapărat prin cum arată! Caracterizarea moral-psihologică, ca cea de sus, exprimă interiorul autorului vizavi de interiorul personajului, pentru a ne spune, în definitv, că: așa, nu! Nu e un exemplu personajul descris!

Limba  de lemn sau limba fals intelectualizată e o…limbă selecționată. E selecționată ca orezul ambalat la kilogram. E o limbă ideologizată, puristă. Cum nu puteau să apară unele cuvinte în convorbirile comuniste, tot la fel nu pot să apară unele cuvinte în limbajul falsintelectoist.

Reporterul îl întreabă pe intelectualul X despre credință, despre Dumnezeu…și el îi răspunde cu: Cel de sus. Îi e jenă, se simte inconfortabil…să spună Dumnezeu…deși nu e nimic rușinos în a spune: Dumnezeu.

Tovarășul de la partid amalgama toate acele cuvinte pe care le auzise la întrunirile tovărășești. Cum comunismul nu era cu cartea, ci cu munca, cu producția, cu împlinirea planului cincinal, cuvintele formau propoziții și propozițiile deveneau un fel de fraze, ca un maț în care bagi și bagi și bagi și devine un cârnat cu cocoloașe, pentru că nu l-ai proporționat deloc.

Însă nici falsul intelectualist român sau de aiurea nu știe limba păsărească pe care o folosește, ci el a auzit că unele cuvinte se tot repetă pe la cenacluri, vernisaje, prin interviuri sau prin cărțile recepților, a oamenilor de-o clipă, ai zilei prea fugare…ca să îi bage în seamă, și le folosește și el. Și știi asta…pentru că vezi, simți, înțelegi, că ele nu se încleiază cu starea lui de spirit.

Cel care știe să vorbească, știe să gândească mai întâi! Gândirea naște vorbirea și nu vorbirea gândirea! Tocmai de aceea, pentru că vorbirea naște, în capul multor zemzeci, gândirea, avem mulți intelectuali pe metru pătrat, precum aveam mulți știuleți la hectar, mai mulți decât hectarul putea să încapă sau să producă.

Iar cel care gândește, nu se uită, în primul rând, la cuvinte, ca spoliatorul intelectualist, ci la cum să formuleze, mai bine, o experiență. Să o formuleze din punctul lui de vedere. Tocmai de aceea, când e într-o stare, la o anumită parte a frazei și are nevoie de un cuvânt, care nu există, inventează unul, pentru ca fraza să continue. Așa apar cuvintele noi: din ambuscada dintre ce avem…și ce putem avea în materie de limbă, ca să putem comunica o experiență personală, care ne gâlgâie în vene.

Când îmi reprivesc textele, uneori, pentru cărțile finale, observ tot felul de greșeli ciudate, în afara celor de neatenție sau de înlocuire involuntară a literelor. Greșeli inexplicabile, pentru că știu cum ar fi trebuit să scriu…și cum am scris. Însă aceste greșeli s-au produs pentru că mi-a fost gândul la ce să spun, la ce să scriu…și nu la cum să scriu.

Eu nu fac stil, ci împărtășesc experiență!

Tocmai de aceea, prin ceea ce scriu, în modul meu personal, îi învăț pe oameni să simtă dorul să gândească cu mintea lor și să își formuleze experiențele în cuvintele lor, chiar dacă ele nu ar plăcea nimănui, ci numai lor.

Până când nu scrieți cu mintea voastră, experiențele voastre, veți rămâne veșnic neîmpliniți! Iar toți maii creatori de limbă, nu au făcut stil, nu au jonglerit stilistic atenția cititorului, ci au redat din prea plinul lor, într-un mod personal, cât au putut, cât au fost în stare…sau cât au dorit să o facă.

Figurile de stil, de aceea, pot falsifica realitatea sau o pot exprima la modul grandios. Iar stil, cu adevărat, nu înseamnă zorzoane pe un trup frumos, ci exprimări interioare viguroase într-un mod armonios.

Stilul real e ca piatra, care, dăltuită, devine un ochi, o mână, un sân. El nu e o suprapunere peste cuvinte, ci modul în care cuvintele, sculptate, devin o capodoperă.

De aceea cuvintele sunt puse, foarte ascetic, pe foaie, strânse cu ușa, atunci când există un stil, un mod personal de a vorbi.

Nu orice cuvânt poate apărea pe foaie, oricând, oricum și pentru că vor X sau Y, care nu sunt autorii textului.

Doar autorul știe când, cum și în ce fel cuvintele lui îl exprimă, lovesc publicul și se înrădăcinează în persona lor.

Ambiția figurilor de stil e să explice neexplicatul. Vor să explice unda, paradoxul, ocheada, sărutul, îmbrățișarea, înserarea, dorul, candoarea…Însă, figurile de stil reale, autentice, nu omoară paradoxul, inefabilul, ci sugerează, indică, conduc spre acelea…Te lasă în preaplinul experienței reale.

Uleiul „extravirgin” și „ofertele șoc”

Oferta Carrefour (23. 12. 2009-07. 01. 2010), p. 6. Pe sticlă scrie: Olio extra vergine di oliva, ca în reclama de aici. Traducerea carrefour a titlului din italiană în limba română: ulei de măsline extravirgin. Bineînțeles că v-ați prins…De aceea e bine să știți și limba italiană.

Ce înseamnă…extravirgin în limba română? Aviz amatorilor! Însă, toată lumea știe, că aici se traduce prin: ulei extra-fin / curat de măsline.

Extravirgin, domnule carrefour, adică: neînceput sau bunăciune de ulei?…

*

La prețurile mici, ultramici de pe fiecare pagină, apare produsul și… supratitrarea: Ofertă șoc!

Adică faci comoție cerebrală când vezi cât costă. Domnule carrefour, dacă știți că îmi produce leziuni pe creier, că mă șochează prețul…cum de vă permiteți să categorisiți aceste produse…drept șocante? O să vă dăm în gura Protecției consumatorilor pentru …șocuri!

*

Românii însă nu se uită la reclame prea bine, nici la instrucțiunile de folosire, nici la buletinele de vot…ci ștampilează cu cine se nimerește, pentru ca, mai apoi, să se plângă, că nu e condusă bine țara. Dar nici cei care ne vând produsele nu știu să vorbească coerent despre ceea ce vând, ci vând și ei…mai cu gesturi, mai cu zâmbete, mai cu prostii debitate gârlă…că doar nu s-o prinde nimeni, că nu știu cum se face.

Dacă vrei să cumperi un computer sau o cameră de luat vederi și ai ambiția să întrebi pe responsabilul de stand…te conduce la internet…și îți citește de pe display, cum funcționează produsul. Păi nu puteam să fac și eu, acasă, treaba asta? Eu te-am întrebat pe tine, angajatul supermarketului, care ești pus să prezinți…ca eu să cumpăr…nu internetul!

Însă, faza asta, o face unul care e mai dus la școală. Pentru că, dacă nu știu cum se prepară…sau cum funcționează, îți spun nu știu sau se uită la tine și pleacă…da, angajații…care sunt la dispoziția dv.

Unde să reclami comportamentele de angajat prost…dacă nu știi de unde să îl iei pe patron sau pe responsabilul șef?

Cum taxezi însă reclama proastă: prin umor!

A se înțelege că acest articol nu face reclamă…ci dă de gândit.