…e aceea de a spune altfel, mai încifrat sau mai cuceritor, realitatea. Ea era frumoasă ca umbra unei idei, în loc de: ea e o amintire frumoasă în viața mea. Sau nu credeam să învăț a muri vreodată, în loc de: și eu am început să simt moartea în ființa mea.
Însă, diferența dintre poezia versurilor și realitatea brută nu e aceea că, în versuri, realitatea e mai frumoasă sau e mai multă, ci că realitatea e ridicată la noi înțelegeri sau e inclusă într-un relief mai larg de înțelegere.
Figurile de stil universalizează o realitate personală. Experiența poetului devine o caracterizare abisală, simbolică, a unei experiențe universale, când se exprimă o experiență în care se regăsesc și alții, mulți alții.
Însă figurile de stil vorbesc despre receptarea interioară a unei stări de spirit, care devine…o realitate obiectivă.
Ca niște smaralde vii, tăioase, mă priveau până în străfundul ființei mele…Cine? Ochii lui, care erau ca smaraldul, adică verzi. Figurile de stil din expresia exemplificativă se pot evapora deplin, dacă spunem: mă privea cu ochii lui verzi…și punct.
Însă figurile de stil includ realitatea proximă, obiectivă, într-un univers valoric, mult mai larg, teologic, cultural, psihologic etc.
Capul lui, ca o găleată cu lături, cu ochii aceia mari, bolbocați, ca de broască…îmi părea de nesuportat. Ce vă spune o atare frază? Interiorul autorului, aversiunea autorului față de personajul pe care îl descrie, indiferent dacă el e real sau fictiv. El are capul plin cu lături, adică cu prostii, cu murdării…iar faptul că îi compară ochii mari, largi, cu ochii broaștei, vrea să spună același lucru: că e grețos.
E grețos prin ceea ce face, nu neapărat prin cum arată! Caracterizarea moral-psihologică, ca cea de sus, exprimă interiorul autorului vizavi de interiorul personajului, pentru a ne spune, în definitiv, că: Așa, nu! Nu e un exemplu personajul descris!
Limba de lemn sau limba fals intelectualizată e o…limbă selecționată. E selecționată ca orezul ambalat la kilogram. E o limbă ideologizată, puristă. Cum nu puteau să apară unele cuvinte în convorbirile comuniste, tot la fel nu pot să apară unele cuvinte în limbajul fals-intelectualist.
Reporterul îl întreabă pe intelectualul X despre credință, despre Dumnezeu…și el îi răspunde cu: Cel de sus. Îi e jenă, se simte inconfortabil…să spună Dumnezeu…deși nu e nimic rușinos în a spune: Dumnezeu.
Tovarășul de la partid amalgama toate acele cuvinte pe care le auzise la întrunirile tovărășești. Cum comunismul nu era cu cartea, ci cu munca, cu producția, cu împlinirea planului cincinal, cuvintele formau propoziții și propozițiile deveneau un fel de fraze, ca un maț în care bagi și bagi și bagi și devine un cârnat cu cocoloașe, pentru că nu l-ai proporționat deloc.
Însă nici falsul intelectualist român sau de aiurea nu știe limba păsărească pe care o folosește, ci el a auzit că unele cuvinte se tot repetă pe la cenacluri, vernisaje, prin interviuri sau prin cărțile recepților, a oamenilor de-o clipă, ai zilei prea fugare…ca să îi bage în seamă, și le folosește și el. Și știi asta…pentru că vezi, simți, înțelegi, că ele nu se încleiază cu starea lui de spirit.
Cel care știe să vorbească, știe să gândească mai întâi! Gândirea naște vorbirea și nu vorbirea gândirea! Tocmai de aceea, pentru că vorbirea naște, în capul multor zemzeci, gândirea, avem mulți intelectuali pe metru pătrat, precum aveam mulți știuleți la hectar, mai mulți decât hectarul putea să încapă sau să producă.
Iar cel care gândește, nu se uită, în primul rând, la cuvinte, ca spoliatorul intelectualist, ci la cum să formuleze, mai bine, o experiență. Să o formuleze din punctul lui de vedere. Tocmai de aceea, când e într-o stare, la o anumită parte a frazei și are nevoie de un cuvânt, care nu există, inventează unul, pentru ca fraza să continue. Așa apar cuvintele noi: din ambuscada dintre ce avem…și ce putem avea în materie de limbă, ca să putem comunica o experiență personală, care ne gâlgâie în vene.
Când îmi reprivesc textele, uneori, pentru cărțile finale, observ tot felul de greșeli ciudate, în afara celor de neatenție sau de înlocuire involuntară a literelor. Greșeli inexplicabile, pentru că știu cum ar fi trebuit să scriu…și cum am scris. Însă aceste greșeli s-au produs pentru că mi-a fost gândul la ce să spun, la ce să scriu…și nu la cum să scriu.
Eu nu fac stil, ci împărtășesc experiență!
Tocmai de aceea, prin ceea ce scriu, în modul meu personal, îi învăț pe oameni să simtă dorul să gândească cu mintea lor și să își formuleze experiențele în cuvintele lor, chiar dacă ele nu ar plăcea nimănui, ci numai lor.
Până când nu scrieți cu mintea voastră experiențele voastre veți rămâne veșnic neîmpliniți! Iar toți marii creatori de limbă, nu au făcut stil, nu au jonglerit stilistic atenția cititorului, ci au redat din prea plinul lor, într-un mod personal, cât au putut, cât au fost în stare…sau cât au dorit să o facă.
Figurile de stil, de aceea, pot falsifica realitatea sau o pot exprima la modul grandios. Iar stil, cu adevărat, nu înseamnă zorzoane pe un trup frumos, ci exprimări interioare viguroase într-un mod armonios.
Stilul real e ca piatra, care, dăltuită, devine un ochi, o mână, un sân. El nu e o suprapunere peste cuvinte, ci modul în care cuvintele, sculptate, devin o capodoperă.
De aceea, cuvintele sunt puse foarte ascetic pe foaie, strânse cu ușa, atunci când există un stil, un mod personal de a vorbi.
Nu orice cuvânt poate apărea pe foaie, oricând, oricum și pentru că vor X sau Y, care nu sunt autorii textului.
Doar autorul știe când, cum și în ce fel cuvintele lui îl exprimă, lovesc publicul și se înrădăcinează în persona lor.
Ambiția figurilor de stil e să explice neexplicatul. Vor să explice unda, paradoxul, ocheada, sărutul, îmbrățișarea, înserarea, dorul, candoarea…Însă, figurile de stil reale, autentice, nu omoară paradoxul, inefabilul, ci sugerează, indică, conduc spre acelea…Te lasă în preaplinul experienței reale.
