Noi nu murim…

Titlul e un refren din revoluție… reflex al unei conștiințe adânci și nu pe atât de ușor de eradicat pe cât ar vrea unii.

Însă cineva m-a întrebat, de curând, de ce arătăm… morți, pe blogurile noastre. De ce fotografiem oamenii morți.

I-am răspuns, mai pe scurt, că nu avem fobie de… cadavre, că nu considerăm oamenii adormiți niște cadavre, ci respectăm și privim ca pe ceva normal trupul rămas în urmă.

E o mare greșeală ce se întâmplă în Occident și ce începe să se petreacă și pe la noi, ca cel adormit să fie dus la… machiaj, la cosmetizare, iar familia să nu-l mai vadă decât după ce a fost rearanjat, ca să arate cât mai mult cum era când era viu.

În felul acesta se rupe contactul oamenilor cu moartea, și această relație trebuie să se desfășoare normal, nu să fie distrusă. Nu mai știu la cine citeam că, în Occident, dacă unui copil i-a murit iepurașul sau cățelușul, i se spune că s-a dus… în cer, ca să nu fie traumatizat.

Adică, nu numai despre părinți, frați sau rude i se spune că s-au dus în cer (ceea ce vedem în toate filmele, dar, mai ales, ceea ce e foarte posibil să nu fie, din păcate, adevărat), ci și despre animăluțele de care s-a atașat.

Așa încât, dacă omul nu are ocazia să meargă la morgă să identifice pe cineva, vreodată, în viața lui, nu face cunoștință cu aspectele dureroase ale morții decât… la finalul său propriu… când nu mai are timp să reflecteze, să cugete despre ce înseamnă moartea și cum ar trebui să-și organizeze viața, pentru ca moartea să nu-l prindă nepregătit, mai ales duhovnicește.

Am pus morți pe blogurile noastre și o să mai punem, ori de câte ori avem ocazia, pentru că morții ne inspiră la frumusețe interioară, la liniște, la iertare, la dragoste, la pocăință, la aducere aminte (de ei, dar și de cine și ce suntem, cu adevărat). Pentru că noi nu-i privim niciodată ca morți, ci ca pe niște icoane ultime ale lor, ale unor oameni care sunt vii, foarte vii, pe care îi iubim sau îi rememorăm într-un anumit fel.

Când eram copil, aveam totdeauna o frică instinctivă de oamenii adormiți, o prejudecată care mi-a dispărut după ce am venit la Biserică. Frica aceasta nu e normală, e un gând demonic, un sentiment fals și nefast. Normalitatea este tocmai contrariul: să păstrezi familiaritatea cu cei pe care i-ai iubit sau i-ai cunoscut, chiar și după adormirea lor.

De aceea, nu considerăm un prejudiciu adus ființei umane dacă expunem public rămășițele pământești așezate în raclă. Omul … se duce. Dacă te cutremuri și nu vrei să vezi, înseamnă că nu vrei să te acomodezi cu ideea, oricât de filosof ai fi și oricât l-ai fi citit pe Socrate.

Numai păcatele noastre ne aduc prejudicii, eterne… Cei cărora le e frică de trupurile adormite se cutremură, de fapt, de veșnicia morții, vorba lui Vlahuță. Și știu ei ce știu, dacă simt astfel…

Și dacă nu credeți că e un subiect bun înainte de Anul Nou… treaba dumneavoastră. Înseamnă că sunteți superstițioși. Eu nu sunt, și cred că e un subiect bun în orice zi.

Apropo: La Mulți Ani! Dar fiți siguri că, la mulțimea lor, s-a gândit deja Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *