Mărturisirea

Părintele Daniel suporta cu greu durerea pe care i-o pricinuise acela. Intrase în Biserică, noaptea, și batjocorise altarul (ce minte și inimă are un astfel de om, care face așa ceva?!), după care a dat foc Bisericii. Avea o canistră de benzină, într-o anexă a Bisericii…și el a luat-o și a dat foc Bisericii cu ea.

– O, Doamne, numai eu sunt de vină! Nu știam că are probleme psihice?! Nu știam că era pornit să facă rele?!! Și, cu toate astea, l-am lăsat să muncească cu mine la Biserică…și iată unde am ajuns! În loc să avem terminată pictura Bisericii până la anul, acum adun scrumul…Numai din cauza mea s-au întâmplat toate acestea!

Părintele Daniel, un om voinic și cu carte, începuse construcția Bisericii de vreo 3 ani, o avea mobilată în interior, în afară de pictură. De fapt pictura era începută numai pe peretele sudic…și era o frumusețe să vezi fresca Nașterii Domnului, cu boul și vițelul…și cu magii…acum de sărbătoarea  asta mare, la peștera Domnului.

Nicolae, cu toate problemele lui emoționale (mai degrabă decât psihice), e un băiat bun…Da, e greu să înțelegi rătăcirea omului! Pe de o parte, problemele lui de tânăr îndrăgostit…iar, pe de altă parte, autoritatea părintelui Daniel l-a scos din sărite.

Cum însă l-au dus nervii până într-acolo, încât să dea foc Bisericii? Ce are dragostea…cu incendierea locașului Domnului, unde el slujea și muncea?

Miruna mi-a spus că Nicolae avusese un vis, în care un bărbat înalt, frumos, ca un Înger, i-ar fi spus lui Nicolae că părintele Daniel îi vrea răul, că îl minte, și că, de fapt, nu îl va lăsa să fie preot, după ce o să termine seminarul, împreună cu el. Părintele Daniel era duhovnicul lui și îl iubea. Îl prețuia mult. Însă nu i-a spus visul…și era reticent față de el.

Înainte ca să dea foc Bisericii toată lumea stătea la rând la spovedit, pentru ca să se împărtășească, numai Nicolae făcea glume (lucru care nu îi stă în fire), ba despre unul, ba despre altul. De fapt dorea să atragă atenția asupra lui. Miruna era singura care înțelegea modul în care Nicolae vrea să forțeze lucrurile.

– O, Doamne, ce se va alege acum de Nicolae, pentru că poliția nu iartă asemenea gesturi! Ce se va alege de viața lui?

Părintele Daniel, cu toată enervarea și durerea pentru Biserică, îi păsa foarte mult și de tânăr. Îl crescuse în altarul lui. Era mâna lui dreaptă. Cum de se ajunsese aici?

Părinții lui Nicolae erau și ei stupefiați. Părinții Mirunei, deși își iubesc fata, totuși se gândesc la viitorul ei, mai degrabă decât la lacrimile de acum…și înțeleg că Nicolae nu mai poate fi un potențial partener de viață pentru fata lor.

Însă poate schimba un gest…dragostea? Este interesul mărunt sau poza socială mai importante decât împlinirea în viață și în dragoste?

Nicolae a fost luat cu forța, la poliție. A trebuit să dea tot felul de declarații, i-au luat amprentele…și a fost supus unui interogatoriu psihologic. O doamnă doctor, în jurul a 45 de ani, a venit cu un reportofon, l-a pus pe masă și a început să îl descoasă cu privire la gestul său…inexplicabil până la urmă.

– Ce te-a determinat să faci acest act?

– Părintele Daniel…

– În ce fel?

– Doream să atrag atenția asupra mea…Nu! Am vrut să îi spun, de mai multe ori, că nu are rost să facem ziduri, să le pictăm, dacă  nu mă ascultă. Pentru mine e important să mă asculte!

– În ce sens să te asculte?

– Să îmi asculte, cu adevărat, cuvintele! Nu e de ajuns să te faci că auzi…Trebuie să și auzi pe cel din fața ta.

Doamna doctor, deși a înțeles în urma interogatoriului, că tânărul nu a dorit să facă acest gest, din tot sufletul, ci, de fapt, el a vrut să ardă o Biserică, care îi acaparase atenția preotului Daniel în locul lui, nu putea să exludă faptele. Faptele spun una…dar înțelegerea lor ne duce la un alt nivel de percepere a realității. Biserica a ars…Însă Nicolae nu a dat foc la Biserică, ci la lucrul care îi luase locul…în atenția preotului.

El iubea Biserica. E înspăimântat pentru ceea ce a făcut și plânge, regretă acest lucru. Numai că el dorea să fie apreciat, iubit, ca și înainte, de către părintele Daniel, fapt pentru care a făcut acest gest nebunesc…care nu e deloc nebunesc.

Policandrul e zdrobit. Icoanele, puține, care erau în Biserică sunt arse ba pe sfert, ba pe jumătate. Enoriașii îl vor la pușcărie pe tânăr. Părinții lui plâng și sunt uluiți…Un gest care i-a afectat pe toți…și, în acest moment, Nicolae s-a maturizat brusc.

A înțeles că, pentru mulți, Biserica, ca ziduri și pictură e mai importantă decât oamenii Bisericii, că iubirea, uneori, poate fi întunecată de gura lumii sau de statutul social și că romantismul iubirii poate păli, când iubita ta nu poate înțelege, nu poate accepta anumite gesturi ale tale.

Părintele Daniel și-a dat seama ce impact avusese în viața lui Nicolae Berindei, tânăr seminarist și singurul său ucenic. Ucenicul vieții sale. Căința lui consta în aceea, că a înșelat așteptările tânărului…în momentul când a socotit că Biserica de piatră…e mai importantă decât relația directă, reală, cu enoriașii săi. O enorie poate trăi și fără o Biserică măreață…dar o Biserică măreață nu poate trăi fără oamenii din jurul ei, fără credința și dragostea lor.

Acum, o va lua de la capăt cu Biserica…însă Nicolae și-a stricat viața din cauza neatenției lui. Gestul lui a fost numai pentru ca să atragă atenția…Să redirecționeze atenția preotului spre singurul lucru important: oamenii, mădularele lui Hristos.