Dorin Streinu, Cuvintele adunate cu furca (nuvelă; 26. 05. 1997) [4]

***

Primele 3 părți…

*

Îți faci probleme de unul singur. Te gândești la lucruri care ar fi putut să existe, dar nu ești sigur că ele ar putea să existe.

Ea nici nu exista înainte de tine. Te despart 7 ani, 7 ani de lumină. Iar acești ani nu pot fi trecuți cu vederea. Eu iert…dar altul nu mă va ierta. Altul mă va ucide. Îmi va zdrobi pieptul și îmi va tăia limba, va face tot posibilul ca să fiu singur și nefericit.

Ei au bani iar eu am geniu. Ei au totul, în aparență, iar eu nu am nimic…când am totul. Eu sunt al eternității, pe când ei sunt ai timpului iar eternitatea va înghiți timpul.

Trăiesc din vise, cititorule! Sper să am o familie, o casă a mea, o liniște a mea. Vreau să-mi văd copiii mei, copiii sângelui meu care mă cheamă, care mă sărută. Vreau să gust bucuriile și viața, vârsta vieții și a morții, pentru că moartea e plină de viață și invers.

Toate aceste lucruri le sper sau le visez, însă știu că nu le pot avea. Îmi fac planuri…dar ele nu se vor împlini, poate, niciodată…pentru că viața nu e în mâna noastră. În mâna noastră e doar…speranța.

Ție ți-e frică să spui: niciodată. Fugi de acest cuvânt ca de un câine, care vrea să îți rupă pantalonii. Eu nu pot să fug de cuvinte și nici de câini și nici de timp și nici de ceea ce nu îmi place. Nu pot să fug nici de mine. Mă las mușcat, oprimat, ucis și înșelat, mințit și exilat. Eu îi am pe toți și pe nimeni. Eu sunt o continuă dramă…fără auditoriu.

Ieși afară din casă și privești cerul. Îl privești îndelung. Iar…îl privești. Știu că nu ți se pare urât niciodată, pentru că mereu îl găsești plin…de noutate, de candoare, de răceală, de indulgență. Nici mie nu mi se pare urât niciodată.

Nu te uita că nu ai bani, că nu ai haine frumoase și bine călcate pe tine. Ești om! Uită-te, mai degrabă, la faptul că toți te mint din priviri. Toți te leagă de un tampon de tren. Dacă ai enervat pe cineva…civilizația, umanitatea, credința devin…amintiri. Uită tot ceea ce e mai important, tot ceea ce e sfânt și se răzbună pe tine.

E sânge pentru sânge. Sângele clocotește în ei de dușmănie, de invidie, de ură. Tremură de proști, de nesățioși, de avizi, de curvari…de insignifianți. Scârba și rușinea te inundă când îi vezi.

Însă, crede-mă, sunt în stare să mor, ca să te simți fericit! Însă niciodată nu vei fi fericit dacă eu mor. Pot să mor, să mor fără regrete, numai ca tu să fii bun, cinstit, fericit, un om credincios. Însă crezi că moartea mea te va face…un om bun? Crezi că poți să fii om…pe cadavrele altora?

Eu pot să mor. Nu îmi pasă, cititorule, nu îmi pasă prea mult de mine! Pentru că știu ce valoare are moartea mea. Moartea mea valorează infinit mai puțin decât viața mea. Viața mea rămâne. Eu sunt un mic defect, un coș de gunoi pentru mulți, în care mulți își aruncă și își prezintă resturile menajere…dar și cel care rămâne orice ar face cineva.

Și, pentru tine, pot să trăiesc sau să mor, numai să te știu fericită, iubito! Numai pentru tine, iubito…ca să știu că nu ți-am greșit ție nicidecum. Nimeni nu mă poate ierta de durerea pe care ți-o pot provoca. Numai Dumnezeu poate să o facă.

Însă e greu să mă mai înțeleg, dacă voi avea curajul să te uit…sau, mai degrabă, impertinența aceasta majoră.

Sunt fericit să te văd. Știu că fericirea e liniște. Dragostea noastră atât de unică…nu se poate uita nici când aș uita.

Nu se poate uita. Nu se uită nimic. Tu știi acest lucru și eu o știu și o să o știu întotdeauna.

Speră, cititorule! Speră să îmi mor viața corect, ca la carte! Să nu am nimic și să mor de tânăr. Să nu mai fac nimănui vreun rău și să nu mai filosofez în vânt, cu vântul în față. Poate că scriu și aiurez. Poate că viața mea sau a ta sau a noastră e o artă scrisă în fugă.

Cu mine să nu măsori asfaltul ci oglinzile! Să-mi dai să mănânc lucruri de oțel și să trag după mine locomotivele unui tren fără sfârșit! Să stau închis…și deschis tăcerii. Să nu mai văd lumina soarelui…și să văd slava lui Dumnezeu, mai presus de toate stelele lumii. Bucuria aceea nu va trece…da, nu va trece…

Restul sunt trandafiri ofiliți, amintiri, scrisori, patimi, uitări…Știu doar că în fața acelei Biserici m-am oprit și m-am rugat, ca să mă ierți…

Cititorule, e greu să saturi fântâna cu arabescuri și să pui grâul să încolțească! Pepenele va fi roșu și prea copt…și grăsimea lui va umple toată masa… Muștele se vor scălda în dulceața lui și se vor atinge și de pâine, de pâinea pe care tu tocmai ai scos-o din cuptor și ai tăiat-o și ne-ai dat-o ca să o mâncăm hulpav…

Să nu mă iubești, te rog, cititorule! Dacă m-ai întâlnit și m-ai citit și m-ai înțeles și te-am înțeles…adică m-ai iubit, ai făcut cea mai mare greșeală a vieții tale! Voi fi un bădăran cu tine, pentru că te voi iubi enorm, fără ocolișuri. Voi fi ca un ulcior, care dă pe afară de atâta apă…într-o zi cu arșită, cu multă arșiță…

Te voi iubi și mă vei iubi. Mă vei înțelege pas cu pas. Vei afla cum am trăit, cum am scris, cât de mult am suferit pentru tine, cât de mult am rezistat pentru noi…amândoi, cititorule! Noi, amândoi, suntem împreună! Ne știm, ne înțelegem, ne intuim reciproc…

Via va înflori din nou. Vor îmboboci iarăși salcâmii aceia îmbătători. Casa va fi calmă, ca și înainte: un loc de reculegere. Mă vei regăsi tot la fel de profund, de solemn și de viu…în inima ta. Acest manuscris va fi lacrimile iubitei mele, da, în acea zi, când se va șterge la ochi cu el. Și veți înțelege cu toții că nimic nu are sfârșit. Nici chiar depărtarea…sau apropierea…

(final)

Jurnalul lui Salvador Dali (1)

Am citit pe 12. 08. 1996 Jurnalul unui geniu al lui Salvador Dali. De atunci sunt și notele la carte. Nu am însă paginile. E vorba de ediția românească, ed. Humanitas.

Un jurnal scris cu mare orgoliu, sarcasm și cu simțul evident al superiorității sale.

Soția sa, Gala.

„Singura diferență dintre mine și un nebun este că eu nu sunt nebun”. Da, el nu a fost un nebun, ci un egolatru. Unul care a știut să scoată bani din orice lucru pe care l-a făcut, fie vorba că a pictat, a filmat sau a regizat. Iar în pictură a ajuns la cote de o finețe uluitoare, după care a decăzut, din cauza bătrâneții și, mai ales, a bolii.

„Nietzsche a trezit în mine ideea de Dumnezeu”. E vorba că l-a făcut să simtă fiorul religios, el fiind catolic, în comparație cu luteranismul lui Nietzsche.

„Suprarealismul sunt eu”. În ceea ce privește pictura: da! E adevărat. El a vizualizat perspectiva suprarealistă, care e o perspectivă materialistă și nu spiritualistă.

„Aproape întotdeauna greșelile au ceva sacru. De aceea, nu încerca nicicând să le îndrepți. Dimpotrivă, conștientizează-le, înțelege-le până la capăt. Ai să le poți apoi sublima. Preocupările geometrice tind către utopie și influențează negativ erecția. De altfel, e știut că toți geometrii sunt extrem de puțin excitabili”.

Dali învăța din greșelile lui picturale dar și din greșelile vieții sale. Și îndemnul de a le conștientiza și apoi de a le folosi în experiența ta e un îndemn profund experențial, pe care îl facem din plin în viața duhovnicească. Nu ajung păcatele noastre învățătoarele noastre? Ba da!

El, care a devenit un mare intuist al proporțiilor…lega geometria de lipsa de apetență sexuală. Însă, în această problemă, nu îi dau dreptate.

„Gura nu e de fapt o gură ci un stomac”. Datorită masticației.

Pentru Dali cornul de rinocer era perfecțiunea absolută. Pentru mine, scriitorul și pictorul Dorin Streinu, linia era perfecțiunea absolută. Aveam o întreagă teorie pe această temă…

„Înălțarea reprezintă punctul culminant al voinței feminine de putere, în sens nietzschean”. De aceea a zeificat-o pe Gala și a pictat-o adesea, în mod hulitor,  în locul Prea Curatei Fecioare. Voința de putere era pentru Dali forța genialității sale: vreau pentru că pot. Și el s-a luat la întrecere cu sine pentru ca să dovedească în continuu că poate, că poate și mai mult, lucru care i-a erodat foarte mult sănătatea, până la senilitate.

„Nu te sili să fii modern! E singurul lucru pe care, orice-ai face, nu-l poți evita”. E un mare adevăr în artă și în viață. Noi gândim din punctul de vedere al epocii noastre…adică nu putem fi decât ceea ce suntem. În momentul când nu ne asumăm epoca noastră suntem caduci, anacronici…adică nu suntem noi înșine.

„Am descoperit deodată că toată viața n-am pictat altceva decât coarne de rinocer, și asta fără să-mi dau seama”…Fapt pentru care va demonstra, în mai multe tablouri ale sale, că, de fapt, lucrurile principale și structura personajelor sale pictate sunt formate din coarne de rinocer. Uneori a și forțat lucrurile…ca să iasă în acest fel, dar, de multe ori, a avut dreptate.

Își dorea…„să ajung la o imobilitate pre-explozivă a obiectului” pictat. Și eu cred că a ajuns, de mai multe ori, să picteze acest lucru.

Tenacitatea lui Dali în a picta și lupta lui cu descurajarea au fost foarte mobilizatoare pentru mine. Acum, când scriu, îmi dau seama de acest lucru.

„Rinocerule, rinocerule, cine ești tu?”.

Sfat: ca să fii apreciat de „doamne distinse, minunat parfumate și înconjurate de cele mai încântătoare piese de mobilier din lume…trebuie să fie exact pe dos decât ești dumneata”. Și ieri, ca și astăzi, doamnele din falsa înaltă societate…sunt la fel de mult încântate să experimenteze lucruri rele, perverse și oculte…Și, ca să le intri în grații…trebuie să fii tocmai un macho misterios.

„Nu vă temeți de perfecțiune. N-o s-o atingeți nicicând!”. Nu am uitat niciodată sfatul lui, care e extrem de real atât în artă, cât și în viața de sfințenie. Niciodată nu vom atinge perfecțiunea oricât de mult ne-am desăvârși.

Eu am perceput cartea…

ca pe un mod de lămurire de sine. De aceea am scris, scriu și voi scrie cărți: pentru că astfel gândesc coerent, mă exprim concis și mă limpezesc interior.

Se decantează totul în tine când scrii. Pe de o parte, acumulezi, cauți, aduni iar, pe de altă parte, modul în care te implici atunci când scrii (indiferent de stil sau subiect) te face să te înțelegi, să vezi cine mai ești, cine ai ajuns.

De aceea, una e ceea ce e cartea pentru cititor, pentru cel care o citește fără să știe ce a făcut ea din tine și pentru tine și altceva e cartea pentru tine, care ai scris-o dintr-o anume nevoie: de cercetare, confesivă, ludică, de exorcizare, sentimentală, restauratoare etc.

Și numai când începi să vorbești despre taina cărții, despre ce nu știi decât tu, oamenii înțeleg care a fost, de fapt, motivația primă a ei.

Secolul al 20-lea a fost un secol al suficienței

Tratate științifice făcute cu conștiința că în 200 sau 700 de pagini s-a spus totul. S-a mers pe ideea că se pot pune /spune toate într-o singură carte sau într-un ciclu  /într-o colecție de cărți, dacă ne închidem în ramura noastră de cercetare.

Acum, la început de nou secol…vedem inconsistența ideatică a operei totalizatoare, făcută numai pe o ramură, în mod singularizant…și, cu toate astea, mai avem încă dorul după tot, după proiecte acaparatoare, desăvârșite.

Numai că acum înțelegem că marile opere sunt interconexe la nivel științific. Ieșim din specializarea noastră spre alții, pentru a reveni la noi cu mai multă experiență, îmbogățiți.

Șantierul de cercetare al unei cărți e ca niciodată mai bogat și mai spectaculos.

Secolul al 21-lea e secolul științificității plurale și al hiperspecializărilor.

Revelion sincopat

– Te rog să mănânci tot ce ai în farfurie…pentru că altfel te leg de stele…și o să-ți dau teramisu!

Doctorul se opri la ideea legatului de stele…din jurnalul Selenei și trase concluzia (d-aia nu îmi plac mie psihiatrii), că ea ar fi în stare să își omoare fiica. Însă, nici pomeneală! Ea își iubea foarte mult fiica, ca orice mamă inconștientă și posesivă…

Îmi propusesem să scriu lacrimogen. Până să scriu eu lacrimogen, mă gândisem, în mod insistent, la faptul că acum, de revelion, nimeni nu dorește să aibă capul pe umeri, pentru că toți se îmbată…și apoi dorm, iar de praznicul Sfântului Vasile nu cam găsești picior de creștin român la Biserică…

Însă, totuși, să nu generalizăm…. Să ne sincopăm!… De fapt dialogurile de revelion sunt sincopate: nu se spun, în mod accentuat, adevărurile, ci se tergiversează.

Familiile se reunesc…pentru ca să se certe. Șampania, nefiind o modă românească, cred că pierde teren în fața țuicii fierte, a vinului fiert…și a bineînmiresmatului șorici ars cu paie, alături de sare…galeșă și melopeică.

Însă m-am tot gândit, așa, obsesiv, de ce Selena (o, lună plină, cu unduiuri de pleoape!) și-ar scrie gândurile cele mai intime într-un jurnal, când jurnalul e un fel de ascundere de tine, o împopoțonare pentru posteritate cu lucruri care nu te caracterizează.

– Eu am o altă părere, dacă îmi permiți, despre jurnal. Jurnalul personal ești tu cu tine, adică o sinceritate sfidătoare…dar coerentă. Și cred că Selena nu a vrut decât să poetizeze, să ridice la simbol…iubirea pentru fiica ei…sinapsizată cu pofta de un teramisu, de 3 lei, din colț, de la cea mai bună patiserie din lume.

Apropo, știați că Gheorghe Lazăr, pe lângă matematician…era și arhidiacon?

Iar Ovid Densusianu era de părere că criticul literar trebuie să fie un bun psiholog și un cunoscător al vieții și nu al cărților, pentru ca să înțeleagă cărțile.

Cărțile cu foi prea multe
sunt ca durerea în frunte.

Revelionul lui 2010 va avea o lună albastră. Noi trebuie să mâncăm mult, să ne cheltuim banii, să ne îmbolnăvim…și apoi să rămânem faliți. Pentru că 2010 ne va aduce disponibilizări, foame, greve, repercusiunile sociale ale unei politici revanșarde, care dă cu bâta în cap…în loc de bună ziua.

Cine e Selena? Tenul ei măsliniu, ochii ei negrii, mâinile ei, toate, sunt un poem.