Dorin Streinu, Cuvintele adunate cu furca (nuvelă; 26. 05. 1997) [4]

***

Primele 3 părți…

*

Îți faci probleme de unul singur. Te gândești la lucruri care ar fi putut să existe, dar nu ești sigur că ele ar putea să existe.

Ea nici nu exista înainte de tine. Te despart 7 ani, 7 ani de lumină. Iar acești ani nu pot fi trecuți cu vederea. Eu iert…dar altul nu mă va ierta. Altul mă va ucide. Îmi va zdrobi pieptul și îmi va tăia limba, va face tot posibilul ca să fiu singur și nefericit.

Ei au bani iar eu am geniu. Ei au totul, în aparență, iar eu nu am nimic…când am totul. Eu sunt al eternității, pe când ei sunt ai timpului iar eternitatea va înghiți timpul.

Trăiesc din vise, cititorule! Sper să am o familie, o casă a mea, o liniște a mea. Vreau să-mi văd copiii mei, copiii sângelui meu care mă cheamă, care mă sărută. Vreau să gust bucuriile și viața, vârsta vieții și a morții, pentru că moartea e plină de viață și invers.

Toate aceste lucruri le sper sau le visez, însă știu că nu le pot avea. Îmi fac planuri…dar ele nu se vor împlini, poate, niciodată…pentru că viața nu e în mâna noastră. În mâna noastră e doar…speranța.

Ție ți-e frică să spui: niciodată. Fugi de acest cuvânt ca de un câine, care vrea să îți rupă pantalonii. Eu nu pot să fug de cuvinte și nici de câini și nici de timp și nici de ceea ce nu îmi place. Nu pot să fug nici de mine. Mă las mușcat, oprimat, ucis și înșelat, mințit și exilat. Eu îi am pe toți și pe nimeni. Eu sunt o continuă dramă…fără auditoriu.

Ieși afară din casă și privești cerul. Îl privești îndelung. Iar…îl privești. Știu că nu ți se pare urât niciodată, pentru că mereu îl găsești plin…de noutate, de candoare, de răceală, de indulgență. Nici mie nu mi se pare urât niciodată.

Nu te uita că nu ai bani, că nu ai haine frumoase și bine călcate pe tine. Ești om! Uită-te, mai degrabă, la faptul că toți te mint din priviri. Toți te leagă de un tampon de tren. Dacă ai enervat pe cineva…civilizația, umanitatea, credința devin…amintiri. Uită tot ceea ce e mai important, tot ceea ce e sfânt și se răzbună pe tine.

E sânge pentru sânge. Sângele clocotește în ei de dușmănie, de invidie, de ură. Tremură de proști, de nesățioși, de avizi, de curvari…de insignifianți. Scârba și rușinea te inundă când îi vezi.

Însă, crede-mă, sunt în stare să mor, ca să te simți fericit! Însă niciodată nu vei fi fericit dacă eu mor. Pot să mor, să mor fără regrete, numai ca tu să fii bun, cinstit, fericit, un om credincios. Însă crezi că moartea mea te va face…un om bun? Crezi că poți să fii om…pe cadavrele altora?

Eu pot să mor. Nu îmi pasă, cititorule, nu îmi pasă prea mult de mine! Pentru că știu ce valoare are moartea mea. Moartea mea valorează infinit mai puțin decât viața mea. Viața mea rămâne. Eu sunt un mic defect, un coș de gunoi pentru mulți, în care mulți își aruncă și își prezintă resturile menajere…dar și cel care rămâne orice ar face cineva.

Și, pentru tine, pot să trăiesc sau să mor, numai să te știu fericită, iubito! Numai pentru tine, iubito…ca să știu că nu ți-am greșit ție nicidecum. Nimeni nu mă poate ierta de durerea pe care ți-o pot provoca. Numai Dumnezeu poate să o facă.

Însă e greu să mă mai înțeleg, dacă voi avea curajul să te uit…sau, mai degrabă, impertinența aceasta majoră.

Sunt fericit să te văd. Știu că fericirea e liniște. Dragostea noastră atât de unică…nu se poate uita nici când aș uita.

Nu se poate uita. Nu se uită nimic. Tu știi acest lucru și eu o știu și o să o știu întotdeauna.

Speră, cititorule! Speră să îmi mor viața corect, ca la carte! Să nu am nimic și să mor de tânăr. Să nu mai fac nimănui vreun rău și să nu mai filosofez în vânt, cu vântul în față. Poate că scriu și aiurez. Poate că viața mea sau a ta sau a noastră e o artă scrisă în fugă.

Cu mine să nu măsori asfaltul ci oglinzile! Să-mi dai să mănânc lucruri de oțel și să trag după mine locomotivele unui tren fără sfârșit! Să stau închis…și deschis tăcerii. Să nu mai văd lumina soarelui…și să văd slava lui Dumnezeu, mai presus de toate stelele lumii. Bucuria aceea nu va trece…da, nu va trece…

Restul sunt trandafiri ofiliți, amintiri, scrisori, patimi, uitări…Știu doar că în fața acelei Biserici m-am oprit și m-am rugat, ca să mă ierți…

Cititorule, e greu să saturi fântâna cu arabescuri și să pui grâul să încolțească! Pepenele va fi roșu și prea copt…și grăsimea lui va umple toată masa… Muștele se vor scălda în dulceața lui și se vor atinge și de pâine, de pâinea pe care tu tocmai ai scos-o din cuptor și ai tăiat-o și ne-ai dat-o ca să o mâncăm hulpav…

Să nu mă iubești, te rog, cititorule! Dacă m-ai întâlnit și m-ai citit și m-ai înțeles și te-am înțeles…adică m-ai iubit, ai făcut cea mai mare greșeală a vieții tale! Voi fi un bădăran cu tine, pentru că te voi iubi enorm, fără ocolișuri. Voi fi ca un ulcior, care dă pe afară de atâta apă…într-o zi cu arșită, cu multă arșiță…

Te voi iubi și mă vei iubi. Mă vei înțelege pas cu pas. Vei afla cum am trăit, cum am scris, cât de mult am suferit pentru tine, cât de mult am rezistat pentru noi…amândoi, cititorule! Noi, amândoi, suntem împreună! Ne știm, ne înțelegem, ne intuim reciproc…

Via va înflori din nou. Vor îmboboci iarăși salcâmii aceia îmbătători. Casa va fi calmă, ca și înainte: un loc de reculegere. Mă vei regăsi tot la fel de profund, de solemn și de viu…în inima ta. Acest manuscris va fi lacrimile iubitei mele, da, în acea zi, când se va șterge la ochi cu el. Și veți înțelege cu toții că nimic nu are sfârșit. Nici chiar depărtarea…sau apropierea…

(final)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *