Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Lună: ianuarie 2010 (Page 1 of 26)

Icoana: Parabola fiului curvar

La o prietenă din Grecia, de pe Facebook, am găsit icoana de față, care nu îmi place ca mod pictural…dar pe care o vom dezbate din punct de vedere teologic.

Titlul articolului de față al cursului nostru e cel…vechi…din traducerile românești. Așa se spunea: fiul curvar și nu fiul pierdut, deși, după cum vom vedea…și una și alta dintre numiri/ traduceri sunt bune, pentru că amândouă se îmbină în persoana lui.

Dacă citim  Lc. 15, 13, aflăm că fiul cel mic și-a risipit averea…dar trăia și în desfrânări/ în curvii. Sau, mai degrabă…tocmai de aceea a ajuns cu porcii de la v. 15, pentru că a trăit în desfrânări / curvii, adică cu femei. Îi plăcea să facă sex…mai pe 2010, și a ajuns la munca cea mai de jos, oribilă, pentru un evreu al vremii sale.

În titlul icoanei avem trei termeni: parabolă (ca pe românește) + asotos + fiu (ca pe românește).

Însă, dacă îl traducem pe asotos ăsta, corelativ cu latinescul perditus, ne dă: fără nicio nădejde de siguranță materială (= lefter, falit, sărac lipit pământului); abandonat, părăsit, fără nimeni pe lume; stricat, destrăbălat; nestăpânit, nestăvilit; risipitor, cheltuitor; degenerat, căzut; fără ajutor, fără bogăție.

Însă părinții noștri din vechime, traducătorii români bisericești l-au tradus cu curvar…pentru că au identificat înlănțuirile cauzale: poftă, bani, curvie, femei, sex nestăvilit, muritor de foame, te apuci de furat etc.

Și de aceea, pe baza lui Lc. 15, 13: fiul cel mic = fiul cel curvar.

Prima observație: icoana nu are evenimentele expuse diacronic, adică unul după altul, așa cum se face în revistele de povești desenate, ci evenimentele sunt suprapuse. Unele detalii lipsesc…și zona centrală e dedicată lui Lc. 15, 20: întâlnirea fiului pocăit, fostul curvar…cu Tatăl ceresc.

Și începem să citim parabola iconizată din partea stângă, sus.

Niște porci negrii, 12 la număr (după ochii mei) pasc în jurul unui copac (copacul autonomiei umane, fără roade, fără realizări, fără bucurii adevărate, cerești). Tânărul, în loc să stea pe lângă porci, cum i-ar sta bine unui paznic la porci (Lc. 15, 15) e cocoțat în copac…și privește spre răsărit, el fiind în apusul păcatului.

Adică fiind în vârful destrămării, singur cuc, în buna părere de sine, când începe să gândească puțin, adânc, revăzându-și just viața: adică ce am vrut…și unde am ajuns cu curviile mele…își vine în sine (Lc. 15, 17), intuiește ce trebuie să facă cu viața lui.

Muntele, vârful de munte stă între cum era el…și cum a devenit el, când a lăsat porcii în urmă și țara păcatului și s-a făcut călător, prin asceză (că rușinea e o mare asceză), spre Tatăl.

În copac are un baston…După muntele mare al păcatului, după ce își asumă că e o căzătură umană…în comparație cu omul Sfânt, adevăratul statut al omului, oricare ar fi el, omul, iconarul i-a pus în băț o eșarfă, un prosop…roșu. De ce? Pentru că e sângele împăcării Mielului lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate. Cu alte cuvinte: oricine se pocăiește…se pocăiește din și prin harul lui Hristos, datorită iconomiei mântuirii lui Hristos pentru noi și iertarea e un dar al lui Dumnezeu, spre care vii cu toată durerea și rănile și dorul tău de izbăvire.

Dacă în copac e ca gânditorul de la Hamangia, înegurat și visător, cu viața rea înainte…după munte, fiul care se pocăiește se uită înapoi, cu frică, cu părul cam zburlit, privind cu groază…și cu recunoștință în același timp, că a scăpat de acolo. Însă privește înapoi…pentru că pocăința e o privire înapoi cu groază…și o mergere înainte, în același timp, cu bucurie și încredere în Domnul și Stăpânul  vieții noastre.

E ce spune Sfântul David: păcatul meu înaintea mea este pururea (Ps. 50, 4). E înainte, în memoria mea, ca să nu uit niciodată ce am făcut, de unde vin, din ce m-a scos Dumnezeu…și pentru ca să îți treacă cheful de…chefuri.

În locul celor  3 bărbați și, parcă, o femeie…care sunt prinși în horă…ar fi trebuit să fie, după logica evenimentelor parabolice: fiul pocăit și Tatăl ceresc. Însă hora de la final, de la Lc. 15, 32: să ne veselim și să ne bucurăm…e mai înainte de primirea lui de către Tatăl, lucru care pare cam dandoaselea, după care vine iertarea, îmbrățișarea fiului de către Tatăl, de la Lc. 15, 20, apoi e masa veseliei în Împărăția cerească, de la Lc. 15, 24, pentru ca jos, în partea dreaptă, la final de icoană, să apară înjunghierea vițelului cel gras de la Lc. 15, 23.

Însă nimic nu e anapoda în Icoană!

Pentru că veselia din ceruri și masa din ceruri, adică hora și masa, sunt, ca și iertarea…venirea lui Dumnezeu și a Sfinților la noi: paradoxale.  Pentru că Dumnezeu Se bucură, împreună cu toți Sfinții, de viața, de venire la viață a fiecărui om mort prin păcate și El ne ajută, de la prima noastră tresărire spre bine…ca să ne venim deplin în fire.

El nu așteaptă vindecarea noastră integrală, ca să ne ajute (pentru că nu se poate face fără El)…ci iese spre noi! Iese…pentru că, fără El, nu putem face nimic. Iar hora Împărăției sau iubirea lui Dumnezeu pentru noi e din veci…și nu apare după ce ne pocăim noi.

De aceea, înainte de îmbrățișarea Tatălui…hora iertării era în toi, pentru că îl aștepta…și ne așteaptă.

Dumnezeu nu e gelos pe noi!

Nu e Marele Anonim, Care are ceva cu noi, Se ascunde de noi…și nu vrea să ne ia la Sine!

El vrea să ne ia și ne ia și ne arată lucruri de ne stă mintea în loc…dar noi putem primi ce ne arată El pe măsura noastră…nu pe măsura Lui!

Și iertarea Lui ne întrece orice gând, pentru că Lui…I se face milă de prostia noastră, ne dă iarăși haină, ne dă iarăși har, ne dă iarăși bucurie din belșug (Lc. 15, 22-23)…chiar dacă noi am fost rătutiți de tot felul de pofte o vreme…

Remarcați, vă rog, roșul de pe fiul pocăit și albastrul de pe trupul Tatălui! Fiul e iertat prin sângele Fiului lui Dumnezeu și Tatăl primește, fără gelozie, fără ranchiună, fără mânie, pe fiul pocăit. Albastru = serenitate, pace adâncă, covârșitoare.

Numai că, dacă luăm seama la fiul pocăit seamănă cu Hristos și…părul său din cap, cu o cunună cu spini. De ce? Pentru că noi am fost creați după chipul Chipului Tatăl, adică al lui Dumnezeu Cuvântul și El a luat chipul nostru, făcându-Se om, pentru ca pe noi, oamenii, să ne facă să ne îmbrățișăm în Sine și împreună cu Sine, cu Tatăl.

Și când fiul e primit de către Tatăl, e primit pentru Hristos, întru Duhul Sfânt.

Iar dacă Fiul întrupat Se îmbrățișează cu Tatăl, prin aceasta toată umanitatea se împacă cu Tatăl, prin Hristos, întru Duhul Sfânt.

Mult roșu, adică sânge răscumpărător. Negrul de la porci, adică păcatul, patimile. Rocă dură, munte, pentru că păcatul e un munte mare…care nu poate fi zdrobit decât de lacrimile de…pocăință.

Cerul…în loc de-albastru e galben: pentru că parabola e pentru mântuire și e făcută prin har, ca icoană spre îndreptarea noastră. Iar masa cinei e un fel de stat în jurul Sfintei Mese, pentru ca să ne bucurăm dumnezeiește.

Vițelul, profetic, e Hristos Cel răstignit pentru noi…și nu apare deloc fiul cel mare, ceea ce ne privează de Lc. 15, 25-31 și care…așa cum mai spuneam, e foarte prost înțeles, înțeles ca un arogant…când el avea o viață sfântă…dar nu cunoștea…cât de milos e Domnul cu păcătoșii. Nici Îngerii din ceruri nu știau taina cea mare a milostivirii lui Dumnezeu cu păcătoșii, taina cea străină și s-au cutremurat și s-au umplut de multă înțelepciune și sfințenie, văzând ce face Fiul lui Dumnezeu pentru făpturile mâinilor Sale.

Adică fiul cel mare sau bătrân trebuie văzut ca reprezentantul Puterilor cerești și a Sfinților din vechime, care cunoșteau că Dumnezeu e Sfânt și Drept…dar nu și că e atât de milos cu oamenii, până a Se face om, a Se pogorî la Iad pentru oameni și a urca umanitatea de-asupra Puterilor cerești.

Adică să fim mai largi, mai cuprinzători când e vorba de cuvintele Domnului…adică, prin Duhul, să înțelegem mult mai profund ce e dumnezeiesc, mai teologic.

De ce nu se suprapune imaginea savantului de Hollywood cu imaginea savantului de savant?

Savantul nostru, cel din film, un tip cu stil sau fata sexy, neobișnuit de deșteaptă, descoperă nu știu ce antidot în 3 minute…sau găsesc pe teroristul nr.1 în…7 minute, + – suspans. Ei sunt la fel de frumoși, de manierați, de neobosiți și înainte de descoperirea antidotului…și după, deși, pentru așa ceva, ți-ar trebui luni, jumătăți de an sau ani întregi.

Savantul de Hollywood e o manipulare pentru proști…pentru ca nimeni să nu facă muncă serioasă, studii, experiențe.

Pentru că acest savant închipuit nu va fi niciodată Einstein sau alte mii ca el.

Savantul savant…nu le are cu moda, nici măcar cu masa uneori, nu se uită la unghii (o să spun una tare….după), nici la minorele lucruri ale vieții sociale…ci e cu ochii la rezultatul epocal, la cărțile, la știința lui, pentru că simte că are o vocație.

Savantul de la Hollywood e un actor prost…cu bani mulți, cel mai adesea. Savantul savant e un om în viața căruia se trăiește drama căutării…și, uneori, se și găsesc noutăți absolute.

Savantul nu trebuie să inventeze neapărat gaura neagră din cosmos…ca să fie savant. Dar el, toată viața, caută…ceva, care îl schimbă, îl schimbă și îl obosește enorm. Nu e un gură cască. Nu e un idealist. Nu e un vânător de iluzii. Ci un om care simte că poate să apuce…nespusul, negăsitul, de coadă…și să îl prezinte spre folosul lumii, al întregii lumi.

Nu e de mirare că poți să îi ceri lui Einstein ceea ce își cere Madonna când pleacă la piață. Numai a-i compara pe cei doi, a-i pune la un loc e un fel de carcalete…de nemâncat.

Și acum cu unghiile…

Un părinte profesor (mă jenez să-i dau numele) face o remarcă, consternat, despre un defect al lui Dumitru Stăniloae, adică despre un Einstein al Teologiei românești: Nici măcar nu își tăia unghiile…ci și le rodea!…

Da, m-a oripilat din prima! Și i-am spus, ca din partea lui Stăniloae:

Poate că, părinte profesor…nu avea timp!

Adică și le rodea…și noi nu putem să îl întrecem la scris și nici la gândit, chiar dacă mai trăimîn România și asta ne umple tot timpul!

Cum e cu hainele la genii

Ovidiu ne vrea cu stil. Pe noi, bărbații…Ne-a învățat nodul la cravată, cum se pun culorile, cum e să ai stil…chiar și stilou, mi-e prieten pe Twitter, că de acolo îi urmăresc blogul…

Însă, spre exemplu, unul ca Einstein, era el mama geniului…dar nu se îmbrăca bine, din punctul său de vedere. Și ți-l altoiește de nu îi merg fulgii:

Numai că acum…dinspre Einstein spre Ovidiu (nu?!) s-ar putea să nu fi fost nicio admirație, dacă ar fi pus, așa, conjunctural, ochii pe el.

Einstein: Despre ce scrie băiatul ăla acolo?

Răspuns din secolul 21: Despre trențe…maestre!

Einstein (cu zâmbetul pe buze): Să aibă parte de ele…că pe ăsta nu or să-l poarte pe buze…generațiile următoare!

Băi, frate, ce ți-e și cu geniile astea! Te lovesc unde te doare cel mai adânc: în orgoliul de a nu fi făcut nimic special.

Acasă la sofism

Laura Driha pune fotografia: „Un pet dispare în 800 de ani. Nesimțiții niciodată! Deși sunt biodegradabili”.

Deși PET înseamnă Positron emission tomography, adică te scanează la cap sau la organele interne…pe românește, pet (cu mică și nu cu mare) înseamnă sticlele de plastic, de la sucuri și tot ce nu se degradează, ce nu moare, repede, în natură.

Sofismul, la fel, e un raționament, o judecată, un gând, corect din punct de vedere formal, adică așa, pe-afară, însă când îl iei la bani mărunți, afli că el, gândul e gol, e greșit, e nașparliu în realitate. Adică pe afară e frumos, însă în casă e ca în cocină sau ca la balamuc.

Sticla de plastic (nu suport cum sună…pet) e un sofism. Sofismul e bun în aparență, dar dispare, ipotetic, peste 800 de ani, dacă îl arunci undeva, în pădure, pentru că niciunul dintre noi nu vom trăi 800 de ani, ca să o vedem, pe sticla de plastic, murind…

O sticlă de plastic moare în 800 de ani, poate în 800.000 de mii de ani (n-avem de unde ști)…dar noi o facem în continuare, chiar dacă moare în sute de mii de milioane de ani.

Noi o facem…și e mai vie decât noi, care o să putrezim rău de tot până ne moare sticla. Deci sticla de plastic e un fel de piramidă egipteană, un fel de a 10-a minune a lumii, care rezistă, și când a murit, de foarte mult timp, făcătorul ei.

Nesimțiții mor…și ei, pentru că sunt biodegradabili…dar nu moare sticla.

Sticla rămâne, mor și nesimțiții care au băut-o și au aruncat-o în Dunăre sau în parcul Cișmigiu…și rămâne sticla și nesimțirea.

Sticla vs nesimțirea.

Însă, pentru că nesimțirea e cea care dăunează grav sănătății…și sticla e o creație a nesimțirii (pentru că rezistă…chiar și când nesimțitul care a făcut-o moare)…rezultă, omorând sofismul, că: nesimțire vs nesimțire.

Deci, înainte de a lupta cu biodegradabilii nesimțiți…și cu efectul de seră…și cu poluarea exagerată…trebuie să luptăm, să le dăm peste bot, la nesimțiții aceia, din marile state nesimțite foarte dezvoltate, care în ciuda faptului că fac nesimțite creații antiumane, antinaționale, antiplanetare, premeditat și nu inconștient, se fac că plouă…pe când nesimțirea e la ei și nu la noi.

Nu nesimțirea e de vină!

Ci cei care o cultivă…cu atâta nonșalanță, cu atâta eleganță, cu atâta echidistanță față de tot ceea ce e firesc, normal, dumnezeiesc, încât nu trebuie să ne mire…că nesimțiții, deși biodegradabili…fac nesimțiri din ce în ce mai mari, în așa fel încât…după noi potopul sau vacuumul.

Frumoasa și bestia (reloaded)

E o fotografie decupată din revista de fotografie Art Auction, februarie 2010, p. 55.

El, un nespălat cu bocancii murdari…o omoară pe ea, doamna supersexy, cu roșii săi toc cui…și sângele îi cade pe ghete. Așa…doar un pic, nuuuuu foarte mult!…

Deși nu e nici frumoasa și nici bestia…ce a rămas din ei…aluzionează acest lucru.

Adică cum citim o poză simbolică? Cuuuuuuuu…cu ochii minții!

Egalitate de șanse

În țaraaaaaa….noastrăăăăă, Româniaaaaaaaaaaaaa, toată lumea are șansa lui! Unii au șansa de a fi șomeri, fără ca să o merite (de, dacă au făcut școală multă! Cine i-a pus?!!!!!), alții au șansa să ia ajutorul de șomaj…tocmai pentru că nu le place munca, vere.

E ca în cazul…mai fac un viol, ca să merg la pârnaie, ca să am și eu, fratele meu, ceva acoperiș de deasupra capului!

Deci, de la capăt, cu alineeeeeeeat: unii au șansa să se fi născut proști dar bogați, alții prea deștepți și săraci. Și la noi, în Româniaaaaaaaaa, dragă Uniune Europeană, se merge tot ca înainte, pe vremea lu’ …ceașcă (fără majusculă), adică cu egalitatea de șanse…la fel ca rasismul eradicat în America.

Că la noi șansa…se numește șpagă, nepotism, simonism, curvism, pupincurism, spuneți-i dv., doamnă Uniunea Europeană, cum doriți, că tot la fel e…chiar dacă numele diferă.

La noi toată lumea e egală…doar în fața morții. Moartea vine și ne ia pe toți…numai că cimitirele diferă și după… Numai că în fața vieții…unii facem foamea, alții se fac că sunt competenți, alții se dau de integri, alții de pușlamale, fără nicio fansolseală, că da…toți suntem egali în fața legii, toți suntem cu șansă…avem șansa de a nu face nimic sau de a face prea multe.

Însă, dacă eu văd că cel de lângă mine are șansa de a face multe și face puține, și, totuși, trebuie să fim egali în șanse, eu de ce să adun hârtia de pe jos, dacă el nu o face? Eu de ce să nu fiu prost ca el, dacă el e și prost și are și bani mulți? De ce să nu fim toți la fel…cu aceeași șansă de Iad?!

Adică, cum frate, tu înveți în România…unde toată lumea are o șansă, sigură, de a nu învăța și de a junge neam prost, cine știe pe unde?! Cum îți permiți, domnu’, să ne dai lecții?!!! Ce, și ce dacă suntem niște catâri afumați, trebuie să îți dai seama de chestia asta?!!!! Nu se poate să faci pe prostu’ în continuare, că noi și așa nu ne vom schimba niciodată?!!!!!

Româniaaaaaaaaaaaaaa, țara unde iernile nu sunt ca verile (nici măcar ca verișoarele…), unde toți au o șansă la șomaj, unde se încurajează statul în detrimentul muncii, al cercetării, al științei, unde se consumă și nu se produce, unde se fură și se declamă, unde se face că se face…ca țara să ajungă, tot mai jos, și mai joooooos, decât s-ar fi putut aștepta Mihai Viteazul, atunci când a încercat s-o reunească prima oară….

De ce aripi de înger?

O poză de la o gală de prezentare a firmei, de lenjerie intimă, Victoria Secret. Am înțeles, produc, pentru bani mulți, chiloți, sutiene…alte noutăți de când lumea. Însă de ce…cu pene de Înger, ca în iconismul romano-catolic desacralizat?

De ce vrea să se considere…parașuta (ai să o mai îndulcim: femeia liberală, care face ce vrea cu trupul ei)…Înger? Pentru că adesea mai vedem câte un pictorial erotic cu ea Înger, Dumnezeu, Maica Domnului, cine știe ce fel de sfântă închipuită.

Ceea ce urâm…vrem să devenim?! Eu așa înțeleg. Dacă îți bați joc de sfințenie, de Biserică, de Dumnezeu, de tot…și vrei să le iei locul, chiar și așa, prostuț, de nivel grosier, uman…nu ai o părere prea insignifiantă despre tine?

De ce nu te faci…Înger, Sfântă?…E greu, nu?!!!! Mai bine…o dăm cu sfințenia de teatru, așa, în care eu pozez cu ochii spre cer și… asta e sfințenia?!!!

Bagatelizarea lucrurilor pe care nu le poți obține…pentru că ești un nimeni…nu înseamnă decât bagatelizare în mintea ta!

Curva care pozează în intelectuală demnă, în savantă, asasina care se dă de Sfântă, ereticul care se dă de promotorul adevărului absolut, prostul care se crede geniu, ipocritul care se dă de familist etc. …nu arată nimic. Țin tot secretul…numai pentru ei, și acela nu este evident și pentru alții.

Uauuu…care e secretul Victoriei? Face chiloți de damă, cu cristale și lipici. Ăsta da secret!

Dar modelele ei nu sunt îngeri, nici dumnezei…Sunt doar niște prostuțe frumoase, care publicitează chiloți de damă. Ele sunt numai niște păpuși…care vând chiloți…nu dive!

Poate…maladive.

Page 1 of 26

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy