Icoana: Parabola fiului curvar
La o prietenă din Grecia, de pe Facebook, am găsit icoana de față, care nu îmi place ca mod pictural…dar pe care o vom dezbate din punct de vedere teologic.
Titlul articolului de față al cursului nostru e cel…vechi…din traducerile românești. Așa se spunea: fiul curvar și nu fiul pierdut, deși, după cum vom vedea…și una și alta dintre numiri/ traduceri sunt bune, pentru că amândouă se îmbină în persoana lui.
Dacă citim Lc. 15, 13, aflăm că fiul cel mic și-a risipit averea…dar trăia și în desfrânări/ în curvii. Sau, mai degrabă…tocmai de aceea a ajuns cu porcii de la v. 15, pentru că a trăit în desfrânări / curvii, adică cu femei. Îi plăcea să facă sex…mai pe 2010, și a ajuns la munca cea mai de jos, oribilă, pentru un evreu al vremii sale.
În titlul icoanei avem trei termeni: parabolă (ca pe românește) + asotos + fiu (ca pe românește).
Însă, dacă îl traducem pe asotos ăsta, corelativ cu latinescul perditus, ne dă: fără nicio nădejde de siguranță materială (= lefter, falit, sărac lipit pământului); abandonat, părăsit, fără nimeni pe lume; stricat, destrăbălat; nestăpânit, nestăvilit; risipitor, cheltuitor; degenerat, căzut; fără ajutor, fără bogăție.
Însă părinții noștri din vechime, traducătorii români bisericești l-au tradus cu curvar…pentru că au identificat înlănțuirile cauzale: poftă, bani, curvie, femei, sex nestăvilit, muritor de foame, te apuci de furat etc.
Și de aceea, pe baza lui Lc. 15, 13: fiul cel mic = fiul cel curvar.
Prima observație: icoana nu are evenimentele expuse diacronic, adică unul după altul, așa cum se face în revistele de povești desenate, ci evenimentele sunt suprapuse. Unele detalii lipsesc…și zona centrală e dedicată lui Lc. 15, 20: întâlnirea fiului pocăit, fostul curvar…cu Tatăl ceresc.
Și începem să citim parabola iconizată din partea stângă, sus.
Niște porci negrii, 12 la număr (după ochii mei) pasc în jurul unui copac (copacul autonomiei umane, fără roade, fără realizări, fără bucurii adevărate, cerești). Tânărul, în loc să stea pe lângă porci, cum i-ar sta bine unui paznic la porci (Lc. 15, 15) e cocoțat în copac…și privește spre răsărit, el fiind în apusul păcatului.
Adică fiind în vârful destrămării, singur cuc, în buna părere de sine, când începe să gândească puțin, adânc, revăzându-și just viața: adică ce am vrut…și unde am ajuns cu curviile mele…își vine în sine (Lc. 15, 17), intuiește ce trebuie să facă cu viața lui.
Muntele, vârful de munte stă între cum era el…și cum a devenit el, când a lăsat porcii în urmă și țara păcatului și s-a făcut călător, prin asceză (că rușinea e o mare asceză), spre Tatăl.
În copac are un baston…După muntele mare al păcatului, după ce își asumă că e o căzătură umană…în comparație cu omul Sfânt, adevăratul statut al omului, oricare ar fi el, omul, iconarul i-a pus în băț o eșarfă, un prosop…roșu. De ce? Pentru că e sângele împăcării Mielului lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate. Cu alte cuvinte: oricine se pocăiește…se pocăiește din și prin harul lui Hristos, datorită iconomiei mântuirii lui Hristos pentru noi și iertarea e un dar al lui Dumnezeu, spre care vii cu toată durerea și rănile și dorul tău de izbăvire.
Dacă în copac e ca gânditorul de la Hamangia, înegurat și visător, cu viața rea înainte…după munte, fiul care se pocăiește se uită înapoi, cu frică, cu părul cam zburlit, privind cu groază…și cu recunoștință în același timp, că a scăpat de acolo. Însă privește înapoi…pentru că pocăința e o privire înapoi cu groază…și o mergere înainte, în același timp, cu bucurie și încredere în Domnul și Stăpânul vieții noastre.
E ce spune Sfântul David: păcatul meu înaintea mea este pururea (Ps. 50, 4). E înainte, în memoria mea, ca să nu uit niciodată ce am făcut, de unde vin, din ce m-a scos Dumnezeu…și pentru ca să îți treacă cheful de…chefuri.
În locul celor 3 bărbați și, parcă, o femeie…care sunt prinși în horă…ar fi trebuit să fie, după logica evenimentelor parabolice: fiul pocăit și Tatăl ceresc. Însă hora de la final, de la Lc. 15, 32: să ne veselim și să ne bucurăm…e mai înainte de primirea lui de către Tatăl, lucru care pare cam dandoaselea, după care vine iertarea, îmbrățișarea fiului de către Tatăl, de la Lc. 15, 20, apoi e masa veseliei în Împărăția cerească, de la Lc. 15, 24, pentru ca jos, în partea dreaptă, la final de icoană, să apară înjunghierea vițelului cel gras de la Lc. 15, 23.
Însă nimic nu e anapoda în Icoană!
Pentru că veselia din ceruri și masa din ceruri, adică hora și masa, sunt, ca și iertarea…venirea lui Dumnezeu și a Sfinților la noi: paradoxale. Pentru că Dumnezeu Se bucură, împreună cu toți Sfinții, de viața, de venire la viață a fiecărui om mort prin păcate și El ne ajută, de la prima noastră tresărire spre bine…ca să ne venim deplin în fire.
El nu așteaptă vindecarea noastră integrală, ca să ne ajute (pentru că nu se poate face fără El)…ci iese spre noi! Iese…pentru că, fără El, nu putem face nimic. Iar hora Împărăției sau iubirea lui Dumnezeu pentru noi e din veci…și nu apare după ce ne pocăim noi.
De aceea, înainte de îmbrățișarea Tatălui…hora iertării era în toi, pentru că îl aștepta…și ne așteaptă.
Dumnezeu nu e gelos pe noi!
Nu e Marele Anonim, Care are ceva cu noi, Se ascunde de noi…și nu vrea să ne ia la Sine!
El vrea să ne ia și ne ia și ne arată lucruri de ne stă mintea în loc…dar noi putem primi ce ne arată El pe măsura noastră…nu pe măsura Lui!
Și iertarea Lui ne întrece orice gând, pentru că Lui…I se face milă de prostia noastră, ne dă iarăși haină, ne dă iarăși har, ne dă iarăși bucurie din belșug (Lc. 15, 22-23)…chiar dacă noi am fost rătutiți de tot felul de pofte o vreme…
Remarcați, vă rog, roșul de pe fiul pocăit și albastrul de pe trupul Tatălui! Fiul e iertat prin sângele Fiului lui Dumnezeu și Tatăl primește, fără gelozie, fără ranchiună, fără mânie, pe fiul pocăit. Albastru = serenitate, pace adâncă, covârșitoare.
Numai că, dacă luăm seama la fiul pocăit seamănă cu Hristos și…părul său din cap, cu o cunună cu spini. De ce? Pentru că noi am fost creați după chipul Chipului Tatăl, adică al lui Dumnezeu Cuvântul și El a luat chipul nostru, făcându-Se om, pentru ca pe noi, oamenii, să ne facă să ne îmbrățișăm în Sine și împreună cu Sine, cu Tatăl.
Și când fiul e primit de către Tatăl, e primit pentru Hristos, întru Duhul Sfânt.
Iar dacă Fiul întrupat Se îmbrățișează cu Tatăl, prin aceasta toată umanitatea se împacă cu Tatăl, prin Hristos, întru Duhul Sfânt.
Mult roșu, adică sânge răscumpărător. Negrul de la porci, adică păcatul, patimile. Rocă dură, munte, pentru că păcatul e un munte mare…care nu poate fi zdrobit decât de lacrimile de…pocăință.
Cerul…în loc de-albastru e galben: pentru că parabola e pentru mântuire și e făcută prin har, ca icoană spre îndreptarea noastră. Iar masa cinei e un fel de stat în jurul Sfintei Mese, pentru ca să ne bucurăm dumnezeiește.
Vițelul, profetic, e Hristos Cel răstignit pentru noi…și nu apare deloc fiul cel mare, ceea ce ne privează de Lc. 15, 25-31 și care…așa cum mai spuneam, e foarte prost înțeles, înțeles ca un arogant…când el avea o viață sfântă…dar nu cunoștea…cât de milos e Domnul cu păcătoșii. Nici Îngerii din ceruri nu știau taina cea mare a milostivirii lui Dumnezeu cu păcătoșii, taina cea străină și s-au cutremurat și s-au umplut de multă înțelepciune și sfințenie, văzând ce face Fiul lui Dumnezeu pentru făpturile mâinilor Sale.
Adică fiul cel mare sau bătrân trebuie văzut ca reprezentantul Puterilor cerești și a Sfinților din vechime, care cunoșteau că Dumnezeu e Sfânt și Drept…dar nu și că e atât de milos cu oamenii, până a Se face om, a Se pogorî la Iad pentru oameni și a urca umanitatea de-asupra Puterilor cerești.
Adică să fim mai largi, mai cuprinzători când e vorba de cuvintele Domnului…adică, prin Duhul, să înțelegem mult mai profund ce e dumnezeiesc, mai teologic.
