Jurnalul lui Salvador Dali (2)

Primul fragment…

*

Timpul și munca de creație: „Săptămânile trec prin mine și mă cuprinde un fel de furie de a mă agăța cu și mai integrală vitalitate de fiecare fragment al timpului”. Timpul trebuie valorificat la maximum și lupta reală a fiecărui creator de artă sau de teologie este lupta cu sine și cu timpul. Ce nu am făcut nu va mai fi făcut. Ce nu am trăit…s-a dus.

Valoarea. „Dacă ești mediocru, chiar dacă te străduiești să pictezi prost, foarte prost, se va vedea că ești mediocru”. Dali nu dădea nicio șansă celui care nu are darul creației picturale.

La o anumită vărstă înțelegi foarte bine, dar foarte bine, de ce nu trebuie să încurajezi pe nimeni să facă lucruri pe care nu le poate face…foarte bine. De ce? Pentru că nu se va simți împlinit. El însuși va conștientiza faptul că alegerea sa a fost un fiasco, o greșeală.

Craniul de elefant: un motiv.

Dali a fost un mare nesimțit în jurnalul său teoretizând scaunul / defecația sau pârțurile…dar și acestea fac parte din opera sa. Era un mod de a-i sfida pe cei foarte serioși, foarte intelectuali, care o făceau pe serioșii și pe intelectualii, ca și astăzi, dar care nu aveau nimic de-a face cu pictura sau cu scrisul. Iar Dali e genial și în scris, nu numai în pictură sau coregrafie.

Concluzia concluziilor: Dali a dat peste bot tuturor, pentru că el știa de ce e în stare. El nu vorbea despre pictură fără să știe că poate picta.

Despre „popul lui Hitler”. O aluzie la faptul că Hitler era homosexual…dar și o expresie a tendințelor sale homosexuale.

„Emoțiile mele sunt atât de definibile, încât le-aș putea face mulajul”. Este o mărturie foarte importantă aceasta, pentru că înțelegem de aici că suprarealismul său pictural era o emoție vie, un mod de a vedea deformat lucrurile dar un mod unitar, viu, visceral de punere în relief a unor emoții personale.

„Emoția mea are forma perfectă a unui continuum cu patru fese, ea însăși tandrețea cărnii din care e plăsmuit Universul”. Blasfemia sa e ridicolă  (dacă o iei în abstract) și se referă la o pânză pe care o picta…însă cele patru fese vorbesc tot despre cornul de rinocer, despre care am vorbit anterior.

Note din data de 20 august 1996.

„Mi se aduce, în sfârșit, mulajul de ghips al emoției mele și decid să fotografiez acest continuum cu patru fese. Jos în grădină s-au adunat câțiva prieteni. Una din femei urcă până la mine. O privesc – eu privesc toate femeile – și deodată am o iluminare: ființa din fața mea, care tocmai îmi întoarce spatele, are exact două din fesele continuumului meu.

O rog să se apropie de mulaj și-i spun că poartă la spate viziunea mea despre univers. Aș putea oare s-o fotografiez? Acceptă cu cea mai mare naturalețe, își dezbrăcă rochia și, aplecându-se peste balustradă, ca să le spună ceva prietenilor care se află jos, pe terasă, și nu bănuiau nimic, îmi oferea fasele, ca să confrunt mulajul cu însăși carnea lui.

Imediat ce termin, își așeză rochia la loc și-mi întinde o revistă pe care o păstrase în poșetă pentru mine. E o revistă veche, murdară și ruptă, în care descopăr, beatificat, reproducerea unei figuri geometrice identică mulajului meu, o suprafață cu o curbură totală constantă, care se obține în experiențele asupra segmentării mecanice a unei picături de ulei.

Atâtea evenimente tipic daliniene petrecute într-un timp atât de scurt îmi confirmară că am atins culmea geniului meu”.

Această confesiune ne demonstrează, pe lângă erotismul debordant al lui Dali, că el vedea geometria corpurilor peste tot. Că era atent la ea…și că asta l-a făcut să fie un pictor atât de colosal.

A găsit în fesele doamnei aceeași geometrie, care se poate obține, într-un mod tehnologic, dacă segmentezi (și o fotografiezi) o picătură de ulei, care e în cădere…

Femeia aceasta va apărea în pictura de aici, împreună cu obsesia cornului de rinocer.

Multe tablouri ale sale vor arăta acest fenomen unitiv al formei interioare, ca în portretul acesta al Galei sau ca aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *