Jurnalul lui Salvador Dali (3)
***
Relația sa cu Îngerii. E greu de definit, totuși, ce înțelegea Dali prin asta.
„Nemurirea în timp trebuie căutată în deșeu, în excrement și nicăieri în altă parte”. Bineînțeles e un alt mod al său de a lupta cu pictura, care nu avea atingere cu mizerabilul cotidianității și de a reclama o folosire a totului în pictură.
El a luptat împotriva academismului și a purismului artistic, care spuneau că numai așa, fără mizerie, fără urât, se face artă.
Ca și Tudor Arghezi sau Baudelaire în poezie, Dali a folosit murdăria, fecalele, sperma sau lucrurile sparte…pentru a le insinua, pe ici pe colo, în pictura sa.
Dacă ceasurile sunt un fel de ouă prăjite, aici o fesă devine falus sau sânul e redat la modul monstruos…Dali dorea să spună prin toate acestea, că lucrurile se pot vedea și oblic, și altfel și nebunesc de altfel.
Dali a demitizat continuu…și a blasfemiat continuu, din păcate.
Și, cu toate astea, el scrie: „Cea mai mare misiune a omului pe pământ este de a spiritualiza totul”. În sens idealist-suprarealist sau în mod romano-catolic? Mistica romano-catolică personală a lui Dali prezintă aspecte foarte greu de definit, pentru că se îmbină în el ipostaza omului înșelat, atât din punct de vedere religios cât și a vieții practice, cu o luciditate însă uluitoare.
El făcea rele în mod planificat. Planifica lucrurile…și le făcea cu o tulburătoare obstinație.
„E evident că o stare stomacală proastă nu e lucrul cel mai porivit cu euforia supremă ce trebuie să preceadă, din punct de vedere fiziologic, orice act de exacerbare și extaz al imaginației”. Pentru că suprarealismul său asta este: o exacerbare atât a emoțiilor, cât și a imaginației. Destructurează realitatea pentru a o recompune într-un mod paranoic lucid, potrivit propriei sale teorii despre pictură.
Paranoic…pentru că dedublează realitatea de fiecare dată, dar e mereu lucid, foarte lucid…pentru că pictează cu o atenție și la standarde geometrice extraordinare.
„Structura spiritului meu e una de tip paranoic”, spune el. Însă nu îl pot crede, e o afirmație pentru guguștuci, pentru cine nu înțelege ce a făcut el toată viața, pentru că paranoia sa era regizată și nu suferea de ea. El nu avea probleme nici de vedere și nici psihice, ci modul acesta contorsionat, halucinant de a vedea lucrurile a fost numai o dorință obstinată de creație, dorința de a inventa un stil pictural, lucru pe care l-a făcut cu succes.
La fel a făcut și Picasso cu cubismul lui: a fost o mișcare planificată, dorința de stil propriu și nu o problemă psihică sau vizuală.
Despre detalii: „cer întotdeauna acestor idei o sălbatică limpezime, până la detaliu”. E adevărat! A atins, cum mai spuneam anterior, o desăvârșire a detaliilor incredibilă.
„Nu pot accepta nici cea mai vagă lipsă de claritate”. Dacă politicienii noștri l-ar auzi pe Dali…ar știi să își facă discursurile ca lumea. Adică fără nebulozități ieftine, fără ascunzișuri goale, fără dizarmonii interioare. La fel și preoții noștri. Dacă am fi atenți la claritatea predicilor noastre, la ce spunem cu adevărat, nu doar la cum spunem, mulți s-ar lăsa de vorbit în public…
„Ole!”: specifică spaniloizilor.
„Cred că, pentru orice pământean, cea mai suavă formă de libertate e aceea de a trăi fără a fi nevoit să muncească”. Cea mai suavă…nu cea mai profitabilă.
După o zi de absolută extenuare, de muncă contratimp, își nota:
„La culcare, mi-am amintit de Leonardo, care compară venirea morții, la capătul unei zile împlinite, cu apropierea somnului la sfârșitul unei zile de muncă”.
Dar Leonardo da Vinci nu vorbea altceva decât despre conștiința profund eshatologică a Bisericii una, exprimată în rugăciunile de seară, unde patul nopții…e văzut ca patul morții, pentru că oricând ducerea în somn…poate fi o trecere în lumea cealaltă, adică totuna cu moartea noastră.
Scenarul unui film. Cum își dorește să facă un film: Dali propune o „imobilizare a camerei de luat vederi, care va fi bătută în cuie pe pământ, precum Cristos pe cruce”. Și Dali a făcut filme care au revoluționat modul de a vedea obiectele, de a umbla cu camera de luat vederi dar și conținutul filmelor.
„Spaima mea cea mare e lipsa de virilitate”. Impotența creațională dar și cea fizică.
Descrie modul în care salivează, muștele și bubele de la gură. Prin toate acestea Dali își învăța contemporanii să privească în mod firesc și atent în același timp viața. Numai că umanitatea a ajuns să privească numai derizoriul care ține de ea și nu tot ce e în jurul ei. Ca să nu mai vorbim că a uitat să creadă în faptul…că poate să facă lucruri mari, importante.