Jurnalul lui Salvador Dali (4)

***

Primul, al doilea și al treilea fragment…

La maturitate, Dali declară: „Sunt una și aceeași ființă cu adolescentul de altădată, care nu îndrăznea nici măcar să traverseze strada sau terasa din casa părinților săi de rușinos ce era”. Adevărat! Toate excesele vieții sale, picturale sau de ordin intim, se trag din această luptă cu pudoarea sa, cu cumințenia sa.

A făcut boroboațe peste boroboațe numai pentru ca să dovedească…că poate să fie și nenorocit la suflet ca lumea din jurul lui. Și câți dintre noi nu facem asta, din spirit de bravadă sau de acomodare, până ajungem ca și cei pe care îi detestăm?

„Duminica, drum al perfecțiunii! Duminica totul trebuie să fie mai bine!”. Aici zici că e preot romano-catolic…

„Sunt tot mai lucid, cu fiecare sfert de ceas care trece și sfărâm din ce în ce mai multă perfecțiune între dinții mei încleștați”. Adică sunt din ce în ce mai lucid în pictura mea și sfărâm / întrec toți parametri de perfecțiune ai picturii de până la mine. Conștientizez pe fiecare zi cum îmi întrec predecesorii…

Îl cred! L-am crezut din prima… Așa s-a și petrecut cu sine…Și tot ceea ce a făcut el dovedește faptul că s-a întrecut pe sine cu fiecare tablou, cu fiecare zi.

„E o voluptate să rămâi inactiv exact atunci când ești mai grăbit!”. Da! Suntem de acord! E o mare destindere să găsești timp ca să te odihnești interior, pentru câteva clipe, într-un travaliu al zilei foarte ostenitor.

„Timpul este de negândit în afara spațiului”. O exprimare corectă din punct de vedere teologic, pentru că timpul și spațiul sunt creații concomitente ale lui Dumnezeu.

„Singurul lucru care nu-i va prisosi niciodată omenirii este exagerarea”. Da, prostia exagerării!

Considera cifra 9: cifră cubică prin excelență.

Cum trata petele cu cartoful.

„Dacă aș fi pictat bine toată viața, n-aș mai fi putut fi vreodată fericit”. Un alt mare adevăr al vieții lui…și al tuturor marilor artiști de geniu. E vorba de a picta bine…din punctul său de vedere și nu al altora.

Greșește ceva la un tablou și scrie: „Voluptatea mea constă însă în a descoperi toate adevărurile tehnicii mele picturale exact prin aceste greșeli episodice și de moment”. Nu îi plăcea că greșește (nimănui nu-i place astfel de greșeli de tehnică)…însă recunoștea folosul lor în arta sa. Adică era cinstit cu sine.

Amintește de zicerea lui Goethe, ajuns la maturitate: „În sfârșit, mă voi naște!”. În sfârșit voi începe să scriu lucruri care să mă reprezinte.

Inventează mașina cu conopidă, pe 18 decembrie 1955, la Paris.

Ideile rinocelontice.

Muștele.

Marele emoții ale lui Dali îi intrau…prin cot. Simțea firimiturile de pâine la masă cu cotul. Pe noi însă…ne doare în cot = nu ne interesează.

Era obsedat de Dantelăreasa lui Vermeer. Cred că din cauza fineței atenției, a concentrării cu care e pictată.

Găsește că în spiralele florii soarelui există și cornul de rinocer.

Pentru mine floarea soarelui…pictată e floarea soarelui a lui van Gogh, căreia nu pot să îi suport galbenul acela psihedelic.

„Toată viața mea am fost obsedat de pâine, am pictat-o de un număr incalculabil de ori”. Aici avem un exemplu: pâini în coș.

Rafael picta numai cu cuburi și cilindri”. A analizat formele geometrice ale picturilor sale…

„Morfologia conopidei este identică cu cea a florii-soarelui: amândouă sunt alcătuite din veritabile spirale logoritmice”.

Adică nu poți să faci pictură fără geometrie și fără o cunoaștere a chimiei culorilor. Din ce e făcută culoarea, cum se combină și cum dispui formele pe foaie sau pe pânză?

„Pătrund din ce în ce mai mult în matematicile contradictorii ale Universului”, care prezintă o realitate prea bogată, paradoxală, care nu poate fi receptată doar liniar.

„Snobism înseamnă să te poți plasa mereu într-o poziție inaccesibilă celorlalți, cee ce le dă un sentiment de inferioritate. Există întotdeauna o posibilitate de a fi complet stăpân pe situație, în toate relațiile interumane”.

Și Dali o făcea pe snobul și pe aristocratul țicnit…numai ca să scape de emoții și de pudoare.

Inventează…mustățile radar, cu care îi exasperează pe toți.

„Critica e un lucru sublim. Ea e demnă numai de genii”. Asta e o bătaie de joc…pentru că el nu avea critici pe măsura sa. Adică oameni care să îl înțeleagă.

Dacă soarele ar apărea și noaptea, Dali ar spune: „Eu aș crede că soarele a-nnebunit”.

Vioara anală chinezească: o sonerie perversă a lui Dali. Tot de perversitatea ridicolă a lui Dali ține și descrierile sale scatologice, adică despre defecare.

Despre superstiția dedeochiului.

Trăiește însă frica de moarte și de nebunie.

Se declară un mistic.

Primul soț al Galei a fost Paul Eduard.

Dali i-a dedicat lui Hitler un cadou, care îl loc de dedicație avea o cruce.

S-a căsătorit cu Gala în 1958.

Gala avea o protuberanță la ureche ca și Picasso.

Are mustățile așa cum le are…din cuza curmalelor.

„Freud nu e decât un mare mistic pe dos”. E ceva adevăr… în afirmația lui Dali.

La 20 de ani își aruncă culorile pentru ca să aibă o fecioară…goală.

Afirmația lui Gandhi, cum că „Îngerii stăpânesc situațiile de ansamblu fără să aibă nevoie de vreun plan”.

Face aripi de Îngeri…cu ajutorul ghiulelii de cerneală. Paris, 6 noiembrie 1956. O numește: buletism, de la boule (fr.) = ghiulea.

Cu două coarne de rinocer face din pâinea de cerneală două aripi desfăcute ale unei mori.

Litografiile făcute…cu archebuza.

Ca răspuns la criticile ce i se aduceau:  „Să se vorbească de Dali, chiar de se vorbește de bine”.

Apare dintr-un ou cubic, acoperit de inscripții.

Face pâinea de 15 metrii.

Banii.

Prețul succesului prin „metoda paranoic-critică”, care era o luciditate…avară.

Parfumul Flash.

Moda era pentru el: ceea ce se demodează.

Pentru femei: femeile ar trebui să poarte sânii la spate, „pentru că sânii conțin lapte alb, apt să creeze un efect angelic”. Se înțelege…

Profeția dalileană.

Doi dinți de lapte / două boabe de orez.

„Scandalul colosal de a fi geniali, care ne scutește de a nu fi omorâți cu pietre ca niște câini sau de a muri de foame, aceasta e numai prin grija lui Dumnezeu”.

Maestre.

O blasfemie…referitoare la un tablou: „Mistica seamănă cu brânza, Christ e și el brânză, dar, ce spun eu, un munte de brânză!”. Însă el se refera la brânză…ca la un aliment ce are o taină a lui, care are ceva în ea, la fel ca buretele: apa, sarea, cheagul.

Despre artistul de geniu: „Rolul artistului este, fără îndoială, să-l ajute pe om să acceadă la taina creației, să alimenteze viața cosmică și socială”. Da! Rolul teologului e acela de a vorbi despre taina comuniunii lui Dumnezeu cu omul și de a-i umple de dor pe oameni pentru a o căuta.

El a găsit în pictură cuantumul acțiunii, adică ceea ce te face să fii dinamic, să simți că faci ceva cu viața ta.

Zborul muștelor.

Finalul cărții aparține tabelului comparativ al valorilor, după analiză daliniană.

Scara sa valorică: Leonardo da Vinci, Meissonier, Ingres, Velásquez, Bouguereau, Dali, Picasso, Rafael, Manet, Vermeer van Delft, Mondrian. Și la toți spune cât crede că a fost tehnică, inspirație, culoare etc., pe care le vom descrie numai pentru sine.

Dali despre sine: tehnică: 12 la sută;  inspirație: 17; culoare: 10, subiect: 17; geniu 19; compoziție: 18; originalitare: 17; mister 19 și autenticitate: 19.

Și, ca să vedeți bun simț la „paranoicul” și orgoliosul Dali, ca având 20 % geniu sunt declarați Leonardo, Velásquez, Picasso, Rafael și Vermeer, pe când el: numai 19.

***

Pentru mine jurnalul său a fost o lecție vie de decență și de indecență în același timp.

A vorbit decent despre iubirile și fricile sale dar a fost porcos la culme numai pentru ca să își facă blazon de artist excentric, pentru că proștilor nu le ajunge să fii doar geniu…ci mai trebuie să te știe și nebun, ca să te ridice în slăvi. Excentricitatea sa a fost o chestiune de marketing și atâta tot.

Mi-a părut rău că a fost prea scurt. Multe lucruri le-a lăsat în tăcere…Mă refer la multe lucruri bune.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *