Ninge…

Ninge, zăpadă, gânduri… Gânduri multe. Nici nu știi ce să faci cu atâtea gânduri.

Gândurile nu sunt ca ninsoarea. Ninsoarea e albă. Gândurile , chiar dacă nu sunt negre, se fac negre prin aglomerare. Și gândurile albe devin negre.

La un moment dat trebuie să le spui, să le strigi, să le scuipi afară, pentru că devin un puroi simțit și văzut cu ochii sufletului. Și atunci ai nevoie să le extirpezi.

Operații din astea poți să faci foarte multe. Și nici nu trebuie să te duci la spital. Și nici nu costă. „Aberezi” pe foaie. Vorba vine că „aberezi”, pentru că, de fapt, nu aberezi deloc, ci te vindeci. Cei care aberează cu adevărat sunt cei care imită, cei care n-au nimic de spus dar… au prins cum se face.

Scrii când te doare sufletul, după cum te operezi când te doare piciorul.

Cititorii sunt cei care știu să citească. Cei care au suflet și îl folosesc, care nu îl țin degeaba, ca pe o floare nemișcată în fereastră.

Cuvintele multe și fără rost sunt ca gândurile multe, sunt un torent de imaginație negativă. Ele au un singur sens: să deviezi de la sens. Să devii aglomerat mental, să te simți în capul tău ca în metrou. Să nu mai faci diferența între viață interioară și realitatea din jur, între realitate și ficțiune, între adevăr și fals.

Gândurile sunt o zăpadă neagră. Ele par zăpadă dar derdelușul duce în prăpastie sau la psihiatrie. Ele sunt un paradis negru.

Însă noi suntem oameni cu afecte, gene, disponibilități, caracter și personalitate. Mie-mi plac pisicile – că tot a scris părintele despre asta. Îmi place că sunt lipicioase, că știu, când nu sunt niște carnivore sălbatice, să fie foarte gingașe.

Și îmi mai place zăpada. Și ninsoarea și zăpada. Reușesc să mă însenineze lăuntric la un nivel foarte profund. Au, instantaneu și fără excepție, un efect pe care nu-l are asupra mea niciun medicament și niciun alt fenomen. Vin să se aștearnă peste dorul meu de isihie, de tăcere fără capăt.

Recent, Dan Zamfirescu și Pr. Ioan Ică Jr. au publicat o carte „nepereche”: Umilința lui Simeon monahul. Titlul sub care a fost tipărită acum este Cuvinte pentru străpungerea inimii. Dan Zamfirescu a reușit să obțină exemplarul deținut în biblioteca personală a lui Demostene Russo. A fost tradusă și la noi în slavonă, cu câteva secole în urmă. Sfântul Neagoe Basarab a introdus câteva capitole în Învățăturile sale, din ea. Acum apare prima dată în româna modernă, pentru publicul larg.

Sunt ca un fel de Canon al Sfântului Andrei Criteanul, altfel conceput și extins, o vorbire a sufletului cu el însuși și o plângere de sine și către sine. Nu e aceasta literatură psihologică?

E o rugăciune către Dumnezeu, neîntreruptă, pe aproape 400 de pagini. Bineînțeles, autorul nu a scris-o pe toată odată:

Suflete, adu-ți aminte de fericitul Iov, care iubind milostenia, a ajuns pe culmea virtuții. /…/ Pe acesta imită-l deci de acum și tu, ticăloase suflete, ca și tu să fii lăudat de Domnul și slăvit în slava Lui. Până ce e vreme, fă bine celor lipsiți și trimite-ți bogăția în cer, și să nu te lipsești de partea cea bună. Căci murind nu lași oare ostenelile tale celorlalți la împărțirea moștenirii? Dă și primește, și răspunde sufletului tău că nu poate să caute în iad o desfătare fără cheltuială. (p. 161-162).

Mângâie, umilitul meu suflet, inima ta și fii îndelung-răbdător în răbdare multă, și suportă cu tărie necazurile acestei foarte scurte vieți care ți se întâmplă, fiindcă ele nu sunt nimic, ci se duc ca o umbră, trec ca un vis și pier ca un fum; prin urmare, așa cum cele ale ei, care par bune , nu stau, nici nu sunt ferme și stabile, ci trec ca un curier rapid, tot așa și cele întristătoare ale ei se destramă și pier repede. /…/ De aceea nu-ți muia, suflete, inima, ci adu-o focului necazurilor și nenorocirilor, și nu sări din el, căci într-un astfel de cuptor știe Dumnezeu să pună la încercare inimile alese… (244-245).

Suflete, îmblânzește-ți inima și nu fă ce dorește ea, căci nu toate sunt de folos tuturor, și nu orice inimă dorește spre folos, căci din pricina dorințelor mulți s-au pierdut. Și adu-ți aminte de Cel ce te-a zidit, în zilele tinereții tale, până când nu te prind zilele neputinței în răutate (cf. Ecc. 12, 1), și pocăiește-te acum, căci prin pocăință vine la toți Preasfântul Duh. De aceea nu aștepta bătrânețea ca să te pocăiești, ci, precum s-a spus, pocăiește-te acum /…/.

Fii atent suflete, și fugi de demonul deznădejdii și nu asculta sfatul lui, ci ia în mintea ta vechile istorii de pocăință și privește-le pururea cu ochii minții ca într-o icoană. Gândește-te la Manase, regele iudeilor (2 Par. 33), care timp de cincizeci de ani a făcut nu numai idolatrie el însuși, dar a abătut și tot poporul de la Dumnezeu și i-a făcut să facă idolatrie împreună cu el; a jertfit copiii lui demonilor /idolilor/ și cetatea Ierusalimului a umplut-o cu sânge de oameni, de la o poartă la alta, jertfindu-i idolilor.

Dar el, care a făcut atâtea și astfel de rele, n-a deznădăjduit de mântuirea lui, ci, pocăindu-se mai apoi, s-a mântuit; și, lucrul cel mai de mirare, nici măcar nu s-a pocăit de bunăvoie, ci în multe rele și cu lanțuri de fier la picioare, fiind dus rob în captivitate. (p. 353-354)

Liniștea și tăcerea. Pe acestea le simt numai sufletele în care harul a început să-și sape abisul.

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *