O bere proaspătă – teatru și altceva (1997) [1]

Dorin Streinu

16. 06. 1997

O bere proaspătă – teatru și altceva

Decorul: câmp cu flori și o scară. Lângă scară o mătură și un frigider. Se va deschide frigiderul cu o singură mână iar florile nu se rup ci numai se miros.

Intră pe scenă…cap de bou.

Cap de bou: Acesta e un frigider. Eu am mâncat un asemenea ambreiaj de curând. Este foarte plictisitor și îmi pune vrăbiile să zboare în loc să treiere via. În această artă nu poți căsca pentru că nu ai bretele de care să te sprijini. E un simulacru de tragedie, în care se moare și se scuipă ochiuri de geam pe trenuri.

Morala este mătura… Se așterne praful masiv și e musai să fluturi steagul roșu, pe care eu m-am născut și am crescut mare. Foarte mare…De fapt, resturi fecale și tablouri teatrale, care se combină și se contopesc într-o pastă lungă și plină de spasmuri și, în care, actorii simt disperarea omului și a cuvintelor sale.

Viața îl învață pe om, discret dar continuu, practica plânsului. Și cum e să bați cuie în scară, adică în drumul ce duce spre nu știu unde…

În spatele meu e un câmp cu șerpi, care supurează o rară paletă folclorică și, în momentul când vrei…să umbli, atunci te împiedici și ți se lărgesc pantalonii.

Fiecare floare e o scrisoare adresată infinitului și mirării.

De aceea nu trebuie ruptă masca, pentru că în loc de cel care vorbește este altul care tace, adică o speranță pentru viitor și soluția ca acel viitor să mai…existe…

Acum, de vină, e frigiderul. Ar fi trebuit schimbat…dar nu știu cu ce. Tocmai de aceea acum, chiar în această clipă, începe comedia și dramaturgia. Să vină actorii!

(Intră femeia cu sutien roșu și chilot roșu. După ea vine bătrânul șeic în alb și bărbatul în costum negru. Cap de bou, cu grimase interesante, iese din scenă.)

Femeia: În sfârșit, mi-a venit rândul…

Bătrânul: Și ziua asta e tare lungă…

Bărbatul: Mă pot uita în oglindă. Ce zici, nu sunt frumos?

Femeia: Daaaaa…Însă mă văd numai pe mine în oglindăăă… Și cred că îmi stă chiar sexy, deși, câteodată, nu prea cred în complimente. E bine, totuși, ca aceste complimente, care ni se fac, așa, pe nepusă masă, să fie făcute cu bun gust și nu …de formă….

Bătrânul: O vreme a deșertului…Căldură și iar căldură… Soarele: o minge de clor și îmi vine să urlu. Ce mare bucurie! Totuși, ce sublimă bucurie să poți să urli…și nimeni să nu te-audă!…

Bărbatul: O sticlă de șampanie ar duce totul la punctul final. Sarmisegetuza cade iar eu omor elefanți, pantere, șacali și…(în șoaptă) alte lucruri…

Femeia: Ce geloasă sunt! Tocurile mele sunt prea joase și aici, sub sânul drept, simt o neliniște, ca un șoim ce îmi duce sângele în talazul scorpiei cele-i rele. Uuuu! (se scutură)

Bătrânul: În locul acelei cămile am vizitat Europa și bărcile erau rupte…iar eu m-am întors decepționat. Un om nu poate mânca sânge de maci când moare. Apa e mult mai solidă decât deșertul.

Bărbatul: Să punem punctul pe i. Algebra nu se satură de organe sexuale iar noi visăm purici ce ne-nțeapă. Până când mai visăm…catastife întregi de himere prelungi și hâtre? E o elegie…și nu un tren de orizont! Când am să termin acest rol cred că am să mă simt puțin mai nebun…

Femeia: Foarte bine! Eu am siguranța cupei cu spini. Ce moluz e aici?! Când cancerul roade menopauza eu mă insult și mă rog să moară statuile din parc. Însă, totuși, ar fi mai bună…cealaltă soluție. Spuma de mare alunecă și mă pot invada de carne proaspătă de pești… (începe să râdă)

Bătrânul: Am mers cu patinele pline…și când să văd apa…mi-a trecut prin fața mea o pisică. M-am întors cu zece umbre în spate – deși nu sunt superstițios –  și am lăsat-o să treacă. O, ce căldură și ce moarte!…

(Femeia se așează pe iarbă. Pozează, cu fața ridicată, în fața telespectatorilor.)

Femeia: Cât am dorit acest lucru!…Și iarba… și florile…sufletul meu parcă se prelinge în termite…și aiurez atât de bine! Și, ce goală sunt în ochii lor!! Deși privirea nu mă dorește, totuși, totuși, totuși, sufletul dumneavoastră, impudic și rece, bineînțeles, că…mă vrea. Imprudență…Pardon! Câteodată nu e bine să ocoliți subiectul… bidonului sau al cutiei cu pești sărați…

(Bătrânul deschide frigiderul cu o singură mână.)

Bătrânul: Eu m-am uitat în labirint. Cerul mă gâdila la inimă puțin. O panteră cu toate simțurile simte când prada…stă să vină. De aceea mi-am alungit foarte mult…trompa…Ce păcat! Grădina a plâns puțin azi dimineață.

Bărbatul: Îmi păstrez forma. Esteticul va da de bănuit și voi replica, sus și tare, că sunt de o importanță capitală în domeniu. Bineînțeles biletul de tren și un ghioc vor fi puse pe masă. După care urmează descălțarea tihnită și o mestecare, o mestecare îndelungă a tot felul de idei idioate, de curtoazie… Numai că politica ne-a împins fruntea până aici, la acest semn al declinului. Și dacă cel care îmi suflă din culise nu ar mai sufla, vă rog să mă credeți, că nici nu aș mai ști ce să spun.

Două înscrisuri

Mă urc în compartimentul (clasicul) de 8 persoane al trenului și dau să mă așez. Sunt singur în el. Și ce citesc? Unde vreau eu să mă așez o domnișoară (mai mult ca sigur) și-a dat numărul de Orange și și-a făcut reclamă sub numele ei, din care reieșea, negru pe alb, că oferă sex gratuit…celui care o sună.

Al doilea înscris e pe zidul gării. La întoarcere, văd pe zidul gării doi papuțoi, desenați neglijent și, deasupra lor, le era numele: Cioampa și Operatu’.  Cu siguranță, cele două porecle le erau date de către neprieteni, după cum, tot ei, le-au și înscris numele pe zid.

Cioampa? Cu defect de vedere, cu ochelari (de unde ochelarista sau ceoampa) sau cu defect fizic, fapt pentru care merge șontâcâind.

Operatu’? Probabil cu o mică operație (o apendicită) sau cu una la cap sau ochi.

Vârsta lor, a celor care au făcut însemnele? Probabil în primii ani de liceu.

Numai adolescenții vor aventuri sau se diferențiază de cei care nu dau bine în grupul lor.

Nu contează ce…urmează?

Prezentul postum al lui Zaharia Stancu

Posteritatea ți-o scriu cei care rămân după tine. Uneori se poate să rămâi în istorie cu ceea ce a spus sau a scris despre tine unul, care nu îți era chiar atât de aproape sau nici nu te-a cunoscut. Important e ca să nu îți falsifice persoana și opera.

Așa se face că interviul de față, cu bunica mea, Floarea Picioruș, se referă la scriitorul Zaharia Stancu…fără ca ea să îi fi citit niciun rând din operă. Însă l-a cunoscut. L-a văzut în carne și oase pe autor.

Paradoxal, ea este o parte dintre aceia care formează prezentul posterității sale. Adică cum mai este Zaharia Stancu în mintea…celor care l-au cunoscut.

***

– Deci Zaharia Stancu a fost de la Putineiu!

– Da, de la Putineiu…

-Acolo a trăit și a crescut?

-Da…Mama lui…

– Mama lui se numea?

-Uțupăroaica.

-Uțupăroaica era o poreclă…

-Da, o poreclă…pentru că da în gât la copii…cu degetul, cu sare, când îl durea în gât pe vreunu’…Făcea și pe moașa…Se pricepea…

-Adică când avea unul amigdalele umflate.

-Da…

-Și pe nevasta lui cum o chema?

– Nu știu.

– Și, după ea, s-a dus la Salcia…

– Are copii…dar nu mai știu cum îi cheamă pe copii.

– La Salcia, acum, are casă memorială făcută…

-Nu știu…Așa e acum?!

-Da, e un muzeu…

– E în deal?

– Nu e în deal. E în vale! E chiar lângă gară, în Salcia…La un moment dat mata mi-ai vorbit despre fântână. Despre fântâna aia pe care a descris-o el undeva…

– Da, fântâna lui Nae Uțupăr. Acolo s-a înecat unul, un băiat care a fost inginer. A fost în Norvegia…și a venit și s-a înecat acolo. S-a aruncat în fântâna aia…dar ei tot beau apă din ea, că nu au ce face…

– El a scris despre ea.

– O fi scris. Aia e fântâna lor, a familiei lor.

– Și cum arăta după cum îl știi tu?

– Un bărbat roșu, înalt, ca mata așa…

– Roșu la față?

– Da, da… Frumos așa, rotund la față…

– Era chel sau cu părul mai mare?

-Un păr blond parcă…Însă eu îl știu…așa cum mi-al aduc eu aminte…cu părul alb. Era în vârstă… Avea copiii mari…

– Când era mic te întâlneai cu el?

– Da… Era pe vale, p-acolo mergea…

– Era mai mic ca tine ca leat?

– Mai mare era…

– Era mai mare…

– Da, mai mare. El a avut trei frați.

– Pe taică-so îl știi? Cum arăta?

– Nu știu…

-Și pe maică-sa? Ea a rămas văduvă…

– Era bătrână…zgriborată…Ea a mai trăit mult încoace, pentru că a murit pe la vreo 90 de ani…de se mira toată lumea de etatea ei…

– El a mai avut frați?

– Zaharia mă întrebi?!…

– Da…

– L-a avut pe ăla cu fântâna acolo, pe Nae și pă încă un frate, care a murit…Și i-a rămas nevasta…

– Deci, în concluzie, el s-a născut în Putineiu.

– Da, domnule…

– În Putineiu, județul Teleorman…

– Da…

– Nu în Salcia…

– Nu!

– Peste tot …în viața lui, se spune că e din Salcia…

– Nu! Acolo a fost însurat! Dar pe cine o fi ținut el din Salcia, că asta nu mai știu?! Trebuie să întreb pe cineva d-acolo, că sigur știe…Parcă îl văd. Purta o pălărie maro în cap și avea baston pe vremea aia…de domn.

– Am înțeles!…Deci era mult mai în vârstă decât tine…

– Da, da era mare…Să zic eu că avea doi sau trei băieți…

– Am înțeles. Mulțumesc frumos, mamaie! Sărut-mâna!

Interviul a fost făcut în seara de 3 ianuarie 2010.

Stihuri de rugăciune către Maica Domnului

Maică, Maică milostivă, Maica Domnului Hristos,
Maică bună ești și mie, d-aș fi cel mai păcătos.
Strig aceasta cu-ndrăzneală, după cele ce El au zis,
Frați ai Lui numind săracii, deci cu ei și eu m-am scris.
Dar e osebire mare, că de hrană nu-s sărac,
Ci de faptele acelea ce mi-au poruncit să fac.
Căci sărac fiind de fapte care El au învățat,
Iată, așa, de a Lui frăție, că foarte m-am depărtat.
Acum, dar, o, Maică sfântă, la lipsa ce sunt ajuns
De acele fapte bune, fiindcă sunt prea pătruns
De o întreagă nădejde, ca prin tine, negreșit,
Voi dobândi iar frăția lui Hristos desăvârșit,
Cu lacrămi mă rog, Măicuță, lipsa tu a-mi sprijini
Cu mila Ta cea de Maică, căci și eu mă voi sili
Pre calea acelor fapte ce le-au învățat Hristos,
Cu ele să merg de-a dreptul în brațele Lui, voios.
Amin.

Zilot Românul