O bere proaspătă – teatru și altceva (1997) [1]
Dorin Streinu
16. 06. 1997
O bere proaspătă – teatru și altceva
Decorul: câmp cu flori și o scară. Lângă scară o mătură și un frigider. Se va deschide frigiderul cu o singură mână iar florile nu se rup ci numai se miros.
Intră pe scenă…cap de bou.
Cap de bou: Acesta e un frigider. Eu am mâncat un asemenea ambreiaj de curând. Este foarte plictisitor și îmi pune vrăbiile să zboare în loc să treiere via. În această artă nu poți căsca pentru că nu ai bretele de care să te sprijini. E un simulacru de tragedie, în care se moare și se scuipă ochiuri de geam pe trenuri.
Morala este mătura… Se așterne praful masiv și e musai să fluturi steagul roșu, pe care eu m-am născut și am crescut mare. Foarte mare…De fapt, resturi fecale și tablouri teatrale, care se combină și se contopesc într-o pastă lungă și plină de spasmuri și, în care, actorii simt disperarea omului și a cuvintelor sale.
Viața îl învață pe om, discret dar continuu, practica plânsului. Și cum e să bați cuie în scară, adică în drumul ce duce spre nu știu unde…
În spatele meu e un câmp cu șerpi, care supurează o rară paletă folclorică și, în momentul când vrei…să umbli, atunci te împiedici și ți se lărgesc pantalonii.
Fiecare floare e o scrisoare adresată infinitului și mirării.
De aceea nu trebuie ruptă masca, pentru că în loc de cel care vorbește este altul care tace, adică o speranță pentru viitor și soluția ca acel viitor să mai…existe…
Acum, de vină, e frigiderul. Ar fi trebuit schimbat…dar nu știu cu ce. Tocmai de aceea acum, chiar în această clipă, începe comedia și dramaturgia. Să vină actorii!
(Intră femeia cu sutien roșu și chilot roșu. După ea vine bătrânul șeic în alb și bărbatul în costum negru. Cap de bou, cu grimase interesante, iese din scenă.)
Femeia: În sfârșit, mi-a venit rândul…
Bătrânul: Și ziua asta e tare lungă…
Bărbatul: Mă pot uita în oglindă. Ce zici, nu sunt frumos?
Femeia: Daaaaa…Însă mă văd numai pe mine în oglindăăă… Și cred că îmi stă chiar sexy, deși, câteodată, nu prea cred în complimente. E bine, totuși, ca aceste complimente, care ni se fac, așa, pe nepusă masă, să fie făcute cu bun gust și nu …de formă….
Bătrânul: O vreme a deșertului…Căldură și iar căldură… Soarele: o minge de clor și îmi vine să urlu. Ce mare bucurie! Totuși, ce sublimă bucurie să poți să urli…și nimeni să nu te-audă!…
Bărbatul: O sticlă de șampanie ar duce totul la punctul final. Sarmisegetuza cade iar eu omor elefanți, pantere, șacali și…(în șoaptă) alte lucruri…
Femeia: Ce geloasă sunt! Tocurile mele sunt prea joase și aici, sub sânul drept, simt o neliniște, ca un șoim ce îmi duce sângele în talazul scorpiei cele-i rele. Uuuu! (se scutură)
Bătrânul: În locul acelei cămile am vizitat Europa și bărcile erau rupte…iar eu m-am întors decepționat. Un om nu poate mânca sânge de maci când moare. Apa e mult mai solidă decât deșertul.
Bărbatul: Să punem punctul pe i. Algebra nu se satură de organe sexuale iar noi visăm purici ce ne-nțeapă. Până când mai visăm…catastife întregi de himere prelungi și hâtre? E o elegie…și nu un tren de orizont! Când am să termin acest rol cred că am să mă simt puțin mai nebun…
Femeia: Foarte bine! Eu am siguranța cupei cu spini. Ce moluz e aici?! Când cancerul roade menopauza eu mă insult și mă rog să moară statuile din parc. Însă, totuși, ar fi mai bună…cealaltă soluție. Spuma de mare alunecă și mă pot invada de carne proaspătă de pești… (începe să râdă)
Bătrânul: Am mers cu patinele pline…și când să văd apa…mi-a trecut prin fața mea o pisică. M-am întors cu zece umbre în spate – deși nu sunt superstițios – și am lăsat-o să treacă. O, ce căldură și ce moarte!…
(Femeia se așează pe iarbă. Pozează, cu fața ridicată, în fața telespectatorilor.)
Femeia: Cât am dorit acest lucru!…Și iarba… și florile…sufletul meu parcă se prelinge în termite…și aiurez atât de bine! Și, ce goală sunt în ochii lor!! Deși privirea nu mă dorește, totuși, totuși, totuși, sufletul dumneavoastră, impudic și rece, bineînțeles, că…mă vrea. Imprudență…Pardon! Câteodată nu e bine să ocoliți subiectul… bidonului sau al cutiei cu pești sărați…
(Bătrânul deschide frigiderul cu o singură mână.)
Bătrânul: Eu m-am uitat în labirint. Cerul mă gâdila la inimă puțin. O panteră cu toate simțurile simte când prada…stă să vină. De aceea mi-am alungit foarte mult…trompa…Ce păcat! Grădina a plâns puțin azi dimineață.
Bărbatul: Îmi păstrez forma. Esteticul va da de bănuit și voi replica, sus și tare, că sunt de o importanță capitală în domeniu. Bineînțeles biletul de tren și un ghioc vor fi puse pe masă. După care urmează descălțarea tihnită și o mestecare, o mestecare îndelungă a tot felul de idei idioate, de curtoazie… Numai că politica ne-a împins fruntea până aici, la acest semn al declinului. Și dacă cel care îmi suflă din culise nu ar mai sufla, vă rog să mă credeți, că nici nu aș mai ști ce să spun.
