Aici, pentru a asculta și a downloada.
Predica are 30. 32 minute.
Am discutat icoana Învierii Domnului de față și legătura ei cu Sfântul Ioan Botezătorul și cu predica sa la Sfinții din Iad, am comentat troparul și condacul praznicului zilei, am vorbit despre persoana și rolul Sfântului Ioan Botezărorul în iconomia mântuirii și a vieții noastre și am reactualizat însemnătatea zilei pentru noi toți.
Au fost veacuri în trecutul nostru istoric, când lumina științelor mai că se stinsese, rezistând, dinaintea armelor barbare, numai în puținele noastre Mănăstiri, în care abia de se învăța regulile citirii și ale scrierii. E o aducere aminte întristătoare acele veacuri, așa numitele veacuri întunecate ale istoriei noastre, la care nu privim decât cu groază, văzând diversele rătăciri, în care orbecăiau mai toate neamurile.
Până astăzi, multe rele ne vin din acele veacuri în comportamentul nostru. Și de aceea fericesc acele națiuni, care au scăpat cu totul de sub vălul gros al întunericului.
Românii, una dintre națiunile Europei, zac încă, spre osânda lor, foarte adânc, sub acesta acoperământ, aproape de nestrăbătut, al întunericului minții. Dacă însă vom spune că viața oamenilor, precum și tot ceea ce se petrece în lume, atârnă numai de noi, nu putem spune atunci decât aceea, că românii, ca pământenii acestui pământ, fiind supuși acestei continue rotiri a altor neamuri pe teritoriul nostru, au ajuns aici fără voia lor, la această stare ticăloasă, lamentabilă, și din aceasta numai niște împrejurări aparte poate să-i mântuie.
Dar așa cred cei care spun, că omul e numai o făptură formată din multe fragmente, care se încheagă și se descheagă de la sine, iar nu făptura, creația unei Ființe preaînțelepte, Care i-a dat viață omului, pentru ca el să poată străbate peste toate opreliștile, cunoscându-și drepturile sale; drepturi pe care, Preaînțeleptul Făcător al omului și al lumii i le-a hărăzit, ca să știe cum să se comporte în viața sa privată și în cea publică, spre folosul său.
Una dintre cele mai dăunătoare lucruri ale persoanei umane este datina, năravul rău, învechit. Trebuie să te lupți mult cu patima omului pentru ca să îl dezveți de ea. Căci cu cât omul e mai întunecat, mai plin de rele, cu atât se face mult mai impropriu străbaterii luminii dumnezeiești în persoana sa.
Însă nu numai românii, ci și alte națiuni suferă de această calamitate. Numai că pe români ea îi apasă mai greu decât pe alții, pentru că românii nu își știu folosul lor ca națiune. Și cred că cititorii acestor rânduri vor înțelege și fără mai multe detalii decât acestea, ceea ce spun eu acum în mod aluziv, general.
Pentru că, la această ticăloasă stare a românilor, i s-a adăugat și răul răzvrătirilor bisericești, fapt pentru care nu a mai avut impact îndemnul apărării naționalității noastre, lucru care a dus la aceea, că monopolul câștigurilor de pe seama noastră e în mâna străinilor de neamul nostru.
Acesta e motivul pentru care suntem înapoiați, rămași în urmă, nu pentru împrejurări străine nouă, ci pentru pricini care sunt alături de noi, care sunt stârnite în mijlocul nostru.
Am părăsit științele, dorința de a cunoaște, motiv pentru care se observă faptul, că nu mai dorim să acceptăm îndemnul spre deșteptare națională. Iar lehamitea și somnul nostru sunt canalul și drumul prin care toate interesele străine s-au împământenit la noi și interesele românilor devin interesele străinilor veniți în țara noastră.
Și nu cred că există vreun român treaz, care să nu fie plin de tristețe, când observă că ne lenevim spre cultură și spre deșteptare națională. Pentru că trebuie să ne ridicăm din ceața groasă a neștiinței, care l-a înstrăinat pe român de sine, mai ales acum, când observăm că toate națiunile din jurul nostru, de la Marea Neagră și până încoace, la noi, s-au deșteptat și numai noi am mai rămas ca barbarii de odinioară, în urmă.
Bărbații plin de zel, care urmăresc interesul național și, prin apărarea lui, doresc, din toată inima, ridicarea națiunii noastre, sprijină acest gând cu toată curăția sufletului lor și se nevoiesc spre aceasta și pe aceștia îi vedem până astăzi. Însă ostenelile lor, cu durere în suflet spunem, nu au fost prețuite decât de foarte puțini dintre români. Pentru că înalta idee a prefacerii românilor într-un popor vrednic de purtarea numelui lor strămoșesc, prin deșteptare națională și înaintarea în cunoaștere, e considerată, de către cei mai mulți dintre români, drept nepotrivită pentru românitate.
Dacă luăm în calcul foile / ziarele publice și pe cele naționale, unde se militează pentru propășirea românilor, care ne umplu de bucurie, dar care tot suferă de neștiință, găsim că ele se întreabă: Care sunt motivele pentru care românii din Ungaria și din Transilvania nu trăiesc sentimentul deșteptării naționale? Pentru ce nu se dezvoltă la ei acest simțământ nobil?
Pentru ca să dăm răspuns la aceste întrebări, îi provoc pe cititori să tragă singuri concluziile, după ce vorbim despre situația românilor de acolo. Pentru că guvernarea locală e cea care oprește deșteptarea românilor. Curtea domnitoare și supușii ei se îngrijesc de științe dar nu încurajează și școlile românești. Pentru că aleșii lor sunt cei care stopează luminarea poporului român.
Statutul preoțesc e singurul organ de luminare, în aceste împrejurări vitrege, al poporului român și doar el poate să îl scoată din grosul întuneric al neștiinței. Să-mi fie iertată remarca, pentru că nu e o acuză adusă preoțimii române, însă acum, chemarea preoțimii noastre nu trebuie să fie numai aceea de a spăla păcatele oamenilor prin împărtășirea cu Dumnezeieștile Taine, ci și aceea de a aduce binefăcătoarele raze ale luminii dumnezeiești în mintea poporului nostru, pentru ca să ațâțe în inimile cele tinere duhul deșteptării noastre.
Poporul trebuie să cunoască adevărul și să-și găsească, de unul singur, pe îndreptătorii săi, ca să nu cadă în rătăcire. Iar, dacă aceia nu răspund unei asemenea chemări sfinte, să judecați singuri, dacă sunt sau nu vrednici de numele de român, pe care îl poartă.
Istoria veacurilor noastre trecute ne arată faptul, cum că preoții au fost cei dintâi învățători ai tuturor națiunilor. Se înțelege că preoțimea nu se ocupă cu învățături sistematice superioare pentru mase. Dar cei care voiesc să ajungă, în afară de instituțiile publice din Ungaria și Transilvania, ca să studieze, pot să meargă la instituțiile publice românești din Blaj, unde există un liceu sau la gimnaziul din Beiuș, la Institutul pentru învățători de la Arad sau la școlile normale din Brașov.
Căci dorul de deșteptare se face aici prin întărirea credinței și a moravurilor și din dorul de carte, care vine din învățătură. Dacă se aprinde astfel lumina deșteptării în inimile românilor se vor înlătura toate greutățile care ne stau împotrivă. Căci cu toții auzim, trista jelanie, cum că românii sunt săraci, și că ei nu pot să își facă, de unii singuri, școli și nici să producă dascăli pentru ele.
Însă, în același timp, vedem că un sat, de peste o sută de persoane, întreține doi preoți. Pe lângă aceasta, se adaugă faptul, că atunci când vor să tindă spre preoție, nu au și însușirile proprii preoției, și, în loc să fie conlucrători la deșteptarea tinerimii, prin cuvânt și exemplu, ei produc, de multe ori, cele mai uluitoare vrăjmășii.
Și nu se petrec aceste lucruri în mjilocul nostru? Nu stă, oare, aceste lucruri, în puterea noastră de a le îndrepta?
Sunt 1. 800.000 de mii de români (apropo: un deputat, mai deunăzi, spunea că numărul românilor din Ungaria și Banat sunt ca la o sută de mii) în aceste două țări și pentru ei sunt gata să jertfesc orice, numai să văd în ei că se ridică dulceața luminării. Căci tot ceea ce cheltuim e adus pe altarul deșteptării națiunii române și aceasta e o comoară a noastră.
De aceea, îndărătnicia românilor în a-și face școli proprii nu ține de neputința lor, ci de neîncrederea pe care le-o provoacă clasa conducătoare străină. Și cine atunci e de vină? Cui trebuie să-i imputăm acest lucru? Cu siguranță, că trebuie să judece cei care mă citesc.
***
Articolul de față e unul adus la zi, îndreptat de către noi și e conform cu Andrei Mureșanu, Poezii. Articole, antologie, postfață și bibliografie de Ion Buzași, Ed. Minerva, București, 1988, p. 96-99.
Textul cărții de mai sus a fost publicat în anul 1862, ceea ce înseamnă că articolul de față a fost scris și editat într-un ziar local, mai înainte de această dată.
