Zi: 7 ianuarie 2010

Tânărul teolog azi

3 comments

Un cititor al nostru a venit  (nu unul oarecare) și a făcut astăzi un cache cu titlul din titlu. Interesant…

Cred că, mai degrabă, a zis: să fac o pagină cu acest tânăr teolog…și l-a pus pe azi de la Teologie pentru azi…și a ieșit o…temă de discuție. Și e o temă de discuție serioasă și dureroasă în același timp, pentru că toate statutele sociale / vocaționale (teolog, doctor, economist, avocat, literat etc.), în postmodernitate, sunt aruncate…la periferie sau sunt luate la mișto.

Cred că de vreo 3 ani de zile, de când suntem la nivel online, intelectualii…non teologi, au putut să vadă în noi…că preoții…gândesc…și creează, și că au multe specializări în spate…și că familia unui preot nu e…unidimensionată. Și e un lucru foarte bun această evidență…pentru că vorbește despre realitate. Te lovește de realitatea personală și te scoate din basme.

Pentru că intelectualii au tot felul de preconcepții…e bine să îi mai lași cu gura căscată uneori…și să le indici unidimesionările lor și ale familiei lor sau lipsa de precizie, de seriozitate în gândirea lor.

Însă cine e teologul ortodox astăzi, ce rol are?: e o problemă importantă. Pentru că teologul ortodox real e cel care trasează o direcție, care indică direcția potrivit Tradiției Bisericii. E ochii și mintea clară a Bisericii. Fără teologi reali Biserica devine o instituție, care prestează doar înmormântări, botezuri și cununii.

Numai că teologii ortodocși reali nu se nasc numai la seminar sau facultate și nici numai la Biserică și nici numai în societate. Ei apar când cartea și slujba, societatea și istoria, adevărul și curăția conștiinței se îmbină în persoana lor pentru mântuirea lor și a tuturor membrilor Bisericii.

E fals să spui că teologul ortodox e teolog numai pentru că are 7, 10, 20 de ani de teologie în spate. El este teolog pentru că a făcut  din academismul teologic și din slujirea pastorală și din scanarea corectă a societății în care trăiește modul său de a fi.

Teologul ortodox real, autentic, este el însuși o întruchipare a teologiei dumnezeiești, pentru că s-a lăsat convins și mlădiat și schimbat pas cu pas, pe fiecare zi, de către Dumnezeu, în ambianța divino-umană a Bisericii și în interacțiunile de tot felul de la nivel social.

Mai pe scurt…tânărul teolog de azi…este și nu este, pentru că realitatea lui depinde nu doar de cum poate să se strecoare pe la facultate sau prin viață…ci  stă în ceea ce face cu el însuși. Și ce face fiecare cu sine acasă…se vede afară.

Avem mulți licențiați, mulți masteranzi, doctoranzi, doctori în teologie…și prea puțină eficiență, prea puțin pragmatism teologic. Și când vorbesc de pragmatism teologic mă refer la cărți scrise, cărți traduse, originalitate, proiecte online, creativitate pastorală.

Totuși, în epoca vitezei…să nu avem Scriptură, Sfinți Părinți, Viețile Sfinților, cultul retraduse cap-coadă și comentate…după vreo 50-60 de ani de teologie academică în România înseamnă că nu stăm bine deloc sau că nu ne-am orientat teologic suficient de bine, de matur, de propriu, pentru vremea noastră.

Și acest handicap, parcă, nu îl recuperăm nici cu inițiative de sus și nici de jos.

Inițiativele insulare sunt prea insulare.

Lecție de oratorie: concisă și enervantă

Leave a comment

Oratorii adevărați…nu sunt ăia care țipă mult și sunt stridenți, nici cei care vorbesc doar pentru ei, nici cei care rotunjesc toate cuvintele, cu gura, spetindu-se să le rostească pe toate corect și cu un aplomb memorabil și nici cei care au o coerență lingvistică…dar la inima omului nu coboară și nici pe oameni nu îi urcă în cer.

Oratoria nu e…răget, nici vorbire în barbă, nici lecție de dicție, nici atenție la penibil…ci oratoria e gâlgâire de viață. Oratoria e când nu îți mai stau cuvintele înăuntru, ci apa lor dă pe-afară. E atunci când ești inundat de har, pentru că harul gâlgâie în cuvinte.

Însă, să nu ne așteptăm ca din noi să iasă cuvinte, înțelepciune cu trenul, miliarde de apoftegme/ vorbe de duh, care să fie transmise din gură în gură…dacă nu băgăm în noi foarte multe contemplații, fapte bune, smeriri…și, în ultimul rând, cuvinte.

Dacă introduci cuvinte…nu ies cuvinte oratorice, ci iese…enervare. Predica cu cuvinte e predica care îi enervează pe cei din fața ta și, în primul rând, te indispune și pe tine. Nici pe tine nu te bucură ceea ce iese din tine…dar clămpăni, zici înainte…

Oratoria se naște din…tăcere…Din atenția la tine…dar, mai ales, din umplerea ta de slava lui Dumnezeu. Pentru că teologia vine de sus în jos, de la Dumnezeu spre om și nu de la om spre Dumnezeu.

Teologia…vine după ce tu ai epuizat o mare parte din buchiseala teologiei din cărți. Căci atunci când vine teologia din cer în inima ta, vin și cuvintele, dar, până vin ambele, trebuie să fii mâncat multă teologie pe pâine, zilnic, adică și noaptea și ziua, ca să vină…

Însă trebuie să știți că oratorii adevărați nu vorbesc bine…Nici festivist… Nici encomiastic la modul lacrimogen…Nici măcar gramatical, uneori, nu vorbesc bine…

Oratorii adevărați, însă…nu mai pot fi uitați, pentru că nu cuvintele lor nu mai pot fi uitate…ci incandescența vieții lor, făclia care sunt, modul în care te transpun în inima lor…prin cuvinte, gesturi, priviri, inflexiuni, tăceri, mărturisiri de conștiință…

Dacă vii cu: să vedem ce știe, ce poate, de unde a luat ideea nu știu care…Părintele…pierzi totul. Oratorul adevărat este, el însuși, predica. Predica e tot ceea ce este și tot ceea ce face.

Faptul că înalță glasul, că tușește, că zâmbește, că evocă, că aduce, că tace, că strigă, că subliniază…e măreția la ea acasă. Pentru că, în primul rând, prin tot ceea ce este și ce face în fața Bisericii și a societății, oratorul adevărat, oratorul ortodox, este simțământul adevărului, al sfințeniei.

Sfințenia nu poate fi fără adevăr, pentru că ea vine din adevăr. Și adevărul, în țâșnirea lui în fraze, e totodată har, sfințenie, bucurie, întâlnire cu toți.

Din acest motiv, toate lecțiile de catehetică, omiletică sau oratorie…nu creează vorbitori…ci stereotipii. Creează farsori. Căci cum se numește acela care mimează bucuria, tristețea, curăția, înțelepciunea, când nu le are?

Tot la fel, academiile de teatru și film nu creează actori, ci mimi. Actorii adevărați sunt o expresie a realității și nu a ipocriziei!

Ca să ajungi orator sau mare actor…trebuie să fii una cu predica, una cu rolul, să îți sară țandăra ca în rol, să râzi ca în rol, să suferi ca în rol…pentru că rolul…și predica sunt tu și nu altul!

Deci lecția mea, concisă, e asta: oratoria nu se învață…se există.

Enervarea? E partea celor care cred că…poți să minți poporul cu televizorul, că poți să minți poporul cu predica, că poți să minți poporul cu mitingul electoral, că poți să minți poporul cu rolul tău de pe scenă…dar nu minți pe nimeni.

Concisă și enervantă.

Enervant de concisă.

Cum nu se poate de concisă…în enervarea pe care o produce.

Cum pui virgule?

Leave a comment

Întotdeauna în scris și nu în vorbit! Nu spui: virgulă…și ce mai urmează, ci virgula se face din intonația vocii, din inflexiunile ei.

Există niște norme academice care bat în cuie virgulele într-un anume fel. La un moment dat am înțeles, datorită retoricii, că virgulele astea, ca și limba (adică și punctuația și limba), se schimbă. Și, cum tocmai s-au produs schimbări majore în DEX la nivel lingvistic, pentru că se produseseră de câțiva ani în limbă, în uzanța cotidiană, tot la fel, cât de curând, cred că și topica limbii române o să se schimbe în mod semnificativ.

Ca să ai modul în care apar propozițiile și frazele trebuie să ai, mai întâi de toate, virgulele. Și, ca să vorbești în ritmul zilei, trebuie să știi să pronunți și să gesticulezi lingvistic, să te bucuri și să te miri lingvistic, la modul în care acum se miră, se întoarce fraza sau se râde în cuvinte.

Vă dau un exemplu de…gândire personală a virgulelor, gândire a lor, care, uneori, e viciată de starea mea de oboseală…și îi pierd firul. Însă, când e să gândesc un text pentru topica lui și pot să o fac, adică mă ajută starea de bine, îl gândesc cu virgule…și cu întrebări.

Încep textul…și explicațiile gândirii membrelor frazei sunt în paranteze.

Cel mai greu lucru nu este să știi până unde mergi (prima afirmație și am subliniat lucrul important din afirmație…urmează virgulă), ci, fără doar și poate (fără doar și poate e pus între virgule pentru că e o formă de sine stătătoare), să știi unde să te oprești (e corespondența primei sublinieri), unde să pui punct călătoriei tale (deși ultima parte a frazei pare redundantă…ea întărește afirmația și redă modul personal în care văd lucrurile și, a treia subliniere, face din a doua subliniere, o subliniere forte: targhetul frazei). Pentru că tot acest drum (simți că ai pus prima treaptă a afirmației…vine pauza, adică virgula), un drum interior, (ce fel de drum?: interior), are, până la urmă (un alt fragment din afara comunicării…de aceea e între virgule), o miză personală, pe care nu o poate intui decât cel care îl străbate.

Am terminat cu exemplul…Ce s-ar putea deduce de aici? Că eu gândesc fraza în mod organic, o văd cum se dezvoltă, simt cum trebuie să se dezvolte, cum poate și trebuie să respire și care sunt centrii ei de importanță.

De aceea, când citesc un text propriu știu pe care cuvinte trebuie să apăs, să claxonez, pentru că în ele am pus ceva din glasul meu interior. Pentru că eu nu scriu fraze care nu au nimic de-a face cu mine, ci unele care mă poartă și mă sădesc în alții, care mă fac cunoscut, la modul foarte intim, altora.

Dacă stai în cap cu imperative de genul: nu se pune virgulă între subiect și predicat! sau între verb și complementele direct și indirect, dacă nu există interpolări între ele! nu trăiești textul…ci ești un gardian la pușcărie. Gardianul lovește orice ieșire din front.

Creația artistică, însă, folosește cuvintele ca pe niște prietene și nu ca pe niște haine străine, de care îi e silă. Tocmai de aceea, ea se uită la ce trebuie transmis…și acolo unde e de transmis și mai mult și mai altfel și mai derogativ (cum spuneam și altă dată) creatorii de artă și de limbă…găsesc noi moduri de exprimare, noi virgule, noi exclamații, noi motive de…încântare.

Limba e un mod de confesare de sine și nu cătușe!

Cine nu a înțeles asta…decimează prostește, ca și corectori, scriitori sau editori…textele.

Dacă ucizi duhul comunicării…ce să mai facem cu literele?

Așa că puneți virgule acolo unde simțiți că glasul dumneavoastră interior…vă cere! Puneți virgule când trebuie să definească foarte corect și concret în același timp starea ddumneavoastră interioară! Nu fiți sclavii unor reguli lingvistice caduce, ci faceți din limbă și din folosirea ei un mod de exprimare de sine, de bucurie cu alții, de comunicare vie!

Și veți fi niște parteneri foarte plăcuți, vă asigur, de comunicare.

Relevanța informației

Leave a comment

Ce relevanță / semnificație are pentru mine, dacă aud că cineva a murit, că cineva s-a născut, că acesta e prețul la carburanți, că o să vină ploaia, că o să se traducă o carte anume? Câteodată știu, câteodată nu știu pe loc…dar aflu în timp. De aceea am învățat să ascult…informațiile, noutățile, știrile, că nu știu până la urmă…unde, când, în ce scop voi folosi o informație, un vers, o nuanță.

Să presupunem că niciodată nu ați fi auzit la televizor, la radio sau în vreun ziar…că există America? Ați fi stat 30 de ani…și la 30 de ani și o zi aflați că există și …America. După cum putem sta o viață întreagă și să nu știm enorm, enorm de multe lucruri…

Nu am fi frustrați că nu…am știut? Nu suntem frustrați de fiecare dacă, când nu știm lucruri mari, importante?

Cum se face un computer? Ce spune Proust în romanele sale? Care sunt noile descoperiri în astronomie? Dacă astea par prea prozaice…venim mai spre noi…Din ce e format corpul nostru? Cum funcționăm? Cum se formează sângele? Dar urina? Cum vedem? De ce simțim durere când ne înțepăm cu acul? De ce suntem invidioși? Cum ne îndrăgostim?

Întrebările ne macină… Tocmai de aceea informațiile, de orice natură ar fi ele, dacă sunt reale…ne pot scoate din multă ceață. Și, când înțelegem rostul cunoașterii…ideea relevanței devine ideea poftei de a afla și mai multe.

Dar de ce e așa? Dar de ce nu e altfel?

De când eram foarte mic nu mi-a plăcut să întreb pe alții tot feluri de lucruri la nesfârșit… Doream să știu și cu propriile mele simțuri, cu propriile mele intuiții. Da, mă bucur, mă bucur enorm când aflu lucruri gândire, muncite, căutate îndelung. Mă bucur de oamenii care sunt bucuroși să caute, dar și bucuroși să transmită ceea ce caută și…găsesc în același timp.

Pentru că înțelegi că informațiile acestea devin una cu tine, te transformă. O carte, două, nouă citite, înțelese…te fac să fii altul. Gustul pentru citit, pentru experiment, pentru adevăr…e tocmai o mergere corectă în sensul statutului nostru de chipuri ale lui Dumnezeu.

Suntem avizi să găsim, să știm sensuri, să știm semnificații, să aflăm…pentru că vrem să ne aflăm. Și, în această găsire și bucurie de găsire…relevanța, importanța informațiilor e trăită plenar.

Editorul online

Leave a comment

Eu, editorul online…Care trebuie să fac totul de la cap la coadă, adică și conținutul și corectarea și pusul în pagină și managerierea accesului meu la public. Douăzeci de cărți editate în nici 3 luni…Da, cu ajutorul lui Dumnezeu…și nici nu știu cum de a fost posibil.

Am ajuns să citesc și să scriu…uitând că scriu și că citesc…M-am mașinalizat la modul frumos, fără să îmi pierd identitatea… După ce îmi public cărțile familiei la nivel online…văd greșeli, diverse greșeli: că lipsește câte o literă, două, că nu e pus nu știu ce, că trebuia altfel…

Însă la mine totul e în foc continuu, pentru că nu am niciun supervizor și nicio calfă care să mă ajute.

Sunt un editor online postmodern, înrădăcinat însă în Tradiția Bisericii…și care presimt viitorul muncii online.

Am spus, o repet, acesta e adevărul: nimic nu va mai fi ca până acum! Viitorul ne duce spre online pe toți și ne face să vedem cartea în parametri din ce în ce mai semnificativi și mai interrelaționali.

Toate notele noastre de subsol, care ne leagă de spațiul online indică faptul că bibliotecile vor curge spre aici și că informația se va digitaliza continuu…și modul de scriere și citire a cărților va fi tot mai tehnologic.

Tehnologia însă nu înlocuie omul! Tehnologia îl face tot mai propriu, pe omul grăbit, fără mult timp, pentru cunoaștere, pentru o cunoaștere mult mai sigură, expresivă și, în același timp, cu multe intercondiționări.

Un creator de online român previziona pentru 2010 creșterea prestigiului vechilor creatori de online, a celor cu peste 3 ani de experiență online directă, pentru experiența pe care o au. Da…și pe care nu o pot împărtăși altora…doar prin atingere sau printr-un email.

Ne vor căuta din ce în ce mai mulți oameni (aceasta era concluzia) pentru că știm cum să prezentăm lucrurile într-un mod optim. Editorul online a cărui paradigmă sunt…optimizează foarte mult accesul la informație. Acces rapid la informație, onestitate, consecvență, audiență mondială…

Dacă până acum ziarele și televiziunile românești păreau bătute în cuie…iată că falimentul vântură și elimină pe cei care nu vor să lucreze în parametri bucuriei și ai adevărului, ai muncii cinsite pentru alții.

Edităm pentru că vrem să bucurăm!: adică o facem gratuit, privind la cei care ne stau în față. Și asta ne împlinește. Poate că or înțelege cât mai mulți acest lucru: dacă veniți la nivel online nu vă faceți că…pierdeți timpul, ci chiar faceți ceva serios!

Primele 5 volume din Bucuria comuniunii, prezente la nivel online, sunt formate, în cea mai mare parte, după cum ați văzut…din munca noastră de online aproape zilnică. Mai înainte de a pune sub coperți ceva…acele lucruri au trecut prin noi, ne-au schimbat.

Cred că acesta e mesajul: creați conținut de online serios, în așa fel încât, fiecare dintre articolele dv. să poată deveni fragmente dintr-o carte, din viitoare cărți!