Cum pui virgule?

Întotdeauna în scris și nu în vorbit! Nu spui: virgulăși ce mai urmează, ci virgula se face din intonația vocii, din inflexiunile ei.

Există niște norme academice care bat în cuie virgulele într-un anume fel. La un moment dat am înțeles, datorită retoricii, că virgulele astea, ca și limba (adică și punctuația și limba) se schimbă. Și, cum tocmai s-au produs schimbări majore în DEX la nivel lingvistic, pentru că se produseseră de câțiva ani în limbă, în uzanța cotidiană, tot la fel, cât de curând, cred că și topica limbii române o să se schimbe în mod semnificativ.

Ca să ai modul în care apar propozițiile și frazele trebuie să ai, mai întâi de toate, virgulele. Și, ca să vorbești în ritmul zilei, trebuie să știi să pronunți și să gesticulezi lingvistic, să te bucuri și să te miri lingvistic, la modul în care acum se miră, se întoarce fraza sau se râde în cuvinte.

Vă dau un exemplu de…gândire personală a virgulelor, gândire a lor, care, uneori, e viciată de starea mea de oboseală…și îi pierd firul. Însă, când e să gândesc un text pentru topica lui și pot să o fac, adică mă ajută starea de bine, îl gândesc cu virgule…și cu întrebări.

Încep textul..și explicațiile gândirii membrelor frazei sunt în paranteze.

Cel mai greu lucru nu este să știi până unde mergi (prima afirmație și am subliniat lucrul important din afirmație…urmează virgulă), ci, fără doar și poate (fără doar și poate e pus între virgule pentru că e o formă de sine stătătoare), să știi unde să te oprești (e corespondența primei sublinieri), unde să pui punct călătoriei tale (deși ultima parte a frazei pare redundantă…ea întărește afirmația și redă modul personal în care văd lucrurile și, a treia subliniere, face din a doua subliniere, o subliniere forte: targhetul frazei). Pentru că tot acest drum (simți că ai pus prima treaptă a afirmației…vine pauza, adica virgula), un drum interior, ( ce fel de drum?: interior), are, până la urmă (un alt fragment din afara comunicării…de aceea e între virgule), o miză personală, pe care nu o poate intui decât cel care îl stăbate.

Am terminat cu exemplul…Ce s-ar putea deduce de aici? Că eu gândesc fraza în mod organic, o văd cum se dezvoltă, simt cum trebuie să se dezvolte, cum poate și trebuie să respire și care sunt centrii ei de importanță.

De aceea, când citesc un text propriu știu pe care cuvinte trebuie să apăs, să claxonez, pentru că în ele am pus ceva din glasul meu interior. Pentru că eu nu scriu fraze care nu au nimic de-a face cu mine, ci unele care mă poartă și mă sădește în alții, care mă fac cunoscut, la modul foarte intim, altora.

Dacă stai în cap cu imperative de genul: nu se pune virgulă între subiect și predicat! sau între verb și complementele direct și indirect, dacă nu există interpolări între ele! nu trăiești textul…ci ești un gardian la pușcărie. Gardianul lovește orice ieșire din front.

Creația artistică însă folosește cuvintele ca pe niște prietene și nu ca pe niște haine străine, de care îi e silă. Tocmai de aceea ea se uită la ce trebuie transmis…și acolo unde e de transmis și mai mult și mai altfel și mai derogativ (cum spuneam și altă dată) creatorii de artă și de limbă…găsesc noi moduri de exprimare, noi virgule, noi exclamații, noi motive de…încântare.

Limba e un mod de confesare de sine și nu cătușe!

Cine nu a înțeles asta…decimează prostește, ca și corectori, scriitori sau editori…textele.

Dacă ucizi duhul comunicării…ce să mai facem cu literele?

Așa că puneți virgule acolo unde simțiți că glasul dv. interior…vi-l cere. Puneți virgule când trebuie să definească foarte corect și concret în același timp starea dv. interioară. Nu vă sclavizați unor reguli lingvistice caduce, ci faceți din limbă și din folosirea ei un mod de exprimare de sine, de bucurie cu alții, de comunicare vie.

Și veți fi niște parteneri foarte plăcuți, vă asigur, de comunicare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *