Lecție de oratorie: concisă și enervantă

Oratorii adevărați…nu sunt ăia care țipă mult și sunt stridenți, nici cei care vorbesc doar pentru ei, nici cei care rotunjesc toate cuvintele, cu gura, spetindu-se să le rostească pe toate corect și cu un aplomb memorabil și nici cei care au o coerență lingvistică…dar la inima omului nu coboară și nici pe oameni nu îi urcă în cer.

Oratoria nu e…răget, nici vorbire în barbă, nici lecție de dicție, nici atenție la penibil…ci oratoria e gâlgâire de viață. Oratoria e când nu îți mai stau cuvintele înăuntru ci apa lor dă pe-afară. E atunci când ești inundat de har, pentru că harul gâlgâie în cuvinte.

Însă, să nu ne așteptăm ca din noi să iasă cuvinte, înțelepciune cu trenul, miliarde de apoftegme/ vorbe de duh, care să fie transmise din gură în gură…dacă nu băgăm în noi foarte multe contemplații, fapte bune, smeriri…și, în ultimul rând, cuvinte.

Dacă introduci cuvinte…nu ies cuvinte oratorice, ci iese…enervare. Predica cu cuvinte e predica care îi enervează pe cei din fața ta și, în primul rând, te indispune și pe tine. Nici pe tine nu te bucură ceea ce iese din tine…dar clămpăni, zici înainte…

Oratoria se naște din…tăcere…Din atenția la tine…dar, mai ales, din umplerea ta de slava lui Dumnezeu. Pentru că teologia vine de sus în jos, de la Dumnezeu spre om și nu de la om spre Dumnezeu.

Teologia…vine după ce tu ai epuizat o mare parte din buchiseala teologiei din cărți. Căci atunci când vine teologia din cer în inima ta vin și cuvintele, dar, până vin amble trebuie să fii mâncat multă teologie pe pâine, zilnic, adică și noaptea și ziua, ca să vină…

Însă trebuie să știți că oratorii adevărați nu vorbesc bine…Nici festivist… Nici encomiastic la modul lacrimogen…Nici măcar gramatical, uneori, nu vorbesc bine…

Oratorii adevărați însă…nu mai pot fi uitați, pentru că nu cuvintele lor nu mai pot fi uitate…ci incandescența vieții lor, făclia care sunt, modul în care te transpun în inima lor…prin cuvinte, gesturi, priviri, inflexiuni, tăceri, mărturisiri de conștiință…

Dacă vii cu: să vedem ce știe, ce poate, de unde a luat ideea nu știu care…Părintele…pierzi totul. Oratorul adevărat este, el însuși, predica. Predica e tot ceea ce este și tot ceea ce face.

Faptul că înalță glasul, că tușește, că zâmbește, că evocă, că aduce, că tace, că strigă, că subliniază…e măreția la ea acasă. Pentru că, în primul rând, prin tot ceea ce este și ce face în fața Bisericii și a societății, oratorul adevărat, oratorul ortodox, este simțământul adevărului, al sfințeniei.

Sfințenia nu poate fi fără adevăr, pentru că ea vine din adevăr. Și adevărul, în țâșnirea lui în fraze e totodată har, sfințenie, bucurie, întâlnire cu toți.

Din acest motiv, toate lecțiile de catehetică, omiletică sau oratorie…nu creează vorbitori…ci stereotipii. Creează farsori. Pentru că cum se numește acela care mimează bucuria, tristețea, curăția, înțelepciunea, când nu le are?

Tot la fel academiile de teatru și film nu creează actori, ci mimi. Actorii adevărați sunt o expresie a realității și nu a ipocriziei!

Ca să ajungi orator sau mare actor…trebuie să fii una cu predica, una cu rolul, să îți sară țandăra ca în rol, să râzi ca în rol, să suferi ca în rol…pentru că rolul…și predica sunt tu și nu altul!

Deci lecția mea, concisă e asta: oratoria nu se învață…se există.

Enervarea? E partea celor care cred că…poți să minți poporul cu televizorul, că poți să minți poporul cu predica, că poți să minți poporul cu mintingul electoral, că poți să minți poporul cu rolul tău de pe scenă…dar nu minți pe nimeni.

Concisă și enervantă.

Enervant de concisă.

Cum nu se poate de concisă…în enervarea pe care o produce.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *