I Believe, Lord, And Confess…

I believe, Lord, and confess that Thou indeed art Christ, the Son of the living God, Who camest into the world to save sinners, of whom I am chief. I also believe that this is indeed Thy Most Pure Body, and this Thy Holy Blood.

I therefore pray Thee to have mercy on me, and forgive me all my sins, voluntary and involuntary, by word, by deed, by knowledge, or by ignorance, and to grant me worthily  and blamelessly to partake of Thy Most Pure Sacrament, for the remission of sins and for life eternal.

Receive me this day, O, Son of God, as a partaker of Thy Last Supper. For not as a secret enemy I approach, not with the kiss of Judas, but like the thief  I confess Thee: Lord, remember me in Thy Kingdom!

And my the communion of  Thy Holy Sacrament be not to my judgment and condemnation, but to the healing of my soul and body.

E vorba de o traducere din rusă în engleză editată în… ***The Divine Liturgy of St. John Chrysostom, by H. C. Romanoff, Rivingtons, London, Oxford & Cambridge, 1871, p. 85-86, care are o prospețime uluitoare…fiind foarte pe înțelesul ortodocșilor români, care au în Biserică aceeași Liturghie arhaică, ca și  cea de aici, în această engleză veche așezată, cumpănită, evlavioasă.

Puteți downloada cartea de aici:

[item image]

Invitație la joacă

Am câțiva prieteni mai tineri în Hi 5 și în Facebook, care, în ciuda faptului că văd că sunt preot și că nu dau ghies să joc jocuri…pe aceste platforme, îmi trimit invitație la…joacă. Sau să văd câte o filă video nu mai știu pe unde…

Ce îmi spune asta mie? S-a produs o mutație enormă în mintea lor, a generației de sub generația mea.

La vârsta lor, dacă auzeam că cineva e preot sau e profesor…i-aș fi trimis invitație la o carte, la un forum de discuție, la ceva greu (asta dacă aș fi îndrăznit să fac acest gest…sau dacă aveam o oarecare relație de prietenie cu acela și nu așa…te cunosc…nu te cunosc…vin pe la tine sau îți trimit o invitație)…și nu la jocuri video.

Acum, se pare, că cei mai tineri ca noi vor să ne spună: mai lăsați-o cu noi cu lucrurile grele sau noi nu mai suntem serioși…ci vrem să ne jucăm!

Joacă până când?

Joacă până unde?

Când ceri seriozitate…lumea pleacă.

Un alt exemplu elocvent pentru mine și nu numai pentru mine. Pentru că am atras atenția asupra unui lucru unui membru dintr-un grup al nostru de discuție, că noi am dezbătut un subiect aici, la un nume nivel…decât în altă parte…a închis dicuția pur și simplu.

Adică nu vrea nimeni…mai mult de la sine, nu vrea nimeni să învețe să fie mai mult sau să vrea mai mult…ci toți vor să spună ceea ce știu ei…și tu să stai cu gura căscată…la juvenilisme. Dacă văd că știi mai mult ca ei…tăcere, muțenie!

Asta e o altă modificare enormă a mentalului celor foarte tineri și tineri.

La vârsta lor, adică pe la 10, 15, 20, 25 de ani…era o bucurie să aud, să aflu, să mi se spună, să mi se indice, să mi se dea o nadă, un fir, spre ceva…Cartea însemna să fiu mai mult.

Îmi plăcea și îmi place să aflu, să fiu mai mult…și nu să mă întristez că cineva știe mai multe decât mine. Dacă știe…e cea mai mare bucurie, pentru că am de la cine afla. Sunt avid să învăț, să mă bucur cu altul de bucuriile experienței lui.

Ce înseamnă aia să vrei să comunici…și, în același timp, să îți pară rău că afli lucruri care te depășesc?! Păi ce ați vrea să aflați: ceea ce știți deja?!!!

Deci, dragi confrați mai mici, nu accept invitații la joacă și nici la vederi diverse de la dv., ci aștept confirmări ale faptului că aveți căutări serioase, care să vă împlinească!

Când am chef de filme, de jocuri, de programe, de cărți…am destule, atât de destule încât îmi trebuie o mie de vieți și tot nu le mai termin.

Însă, dacă vreți să îmi captați atenția, o puteți face și, într-un mod strălucit, arătându-mi cum v-ați construit, cine sunteți, ce ați înmagazinat în voi până acum!

Mă interesează persoanele voastre și nu jocurile din online!

Vreau să vă știu pe voi și…mă simt fericit!