În vremea când copiii, care învățau carte, scriau cu stiloul…aveau nevoie de sugativă. Adică de un absorbant…pentru cerneală, de culoare albă (?!), pentru că cerneala putea să îți cadă pe bancă, pe mâini, pe nas, pe contul din bancă, pe casă, sub dulap, pe masă, sub masă, pe lângă scaun, în farfuria cu ghiocei, în coșul cu lemne, în coșul cu prune, în alimentară…
Însă povestea nu are final…pentru că nu mai există sugativă.
Abandonul școlar a crescut în așa fel, încât 2 din 10 copii români nu mai vor alfabetizare…ci vor ierbizare.
Vor să trăiască ca iarba: fără retușuri.
Dar omul om e plin de dorința de a fi o sugativă. De a suge orice idee, de a suge orice nor, orice film, orice articol…și de a-l pune la el în minte. Din minte cade în inimă.
Și ce îți cade la inimă e bun căzut.
Cerneala era albastră…
Și era chinezească…
Și uneori îți cădea pe penar, pe caiete, prin ghiozdan, pe mâini, îți sărea pe obraz, ca o nerușinată…și trebuia să te speli.
Important e, ca în comunicare, să pui virgule.
E foarte important!
Doamne, lasa-ma sa fiu „sugativa” pentru ce e bun in lume.
Interesant.
2 din 10 copii nu mai vor alfabetizare?
Să fie oare retuşul atât de dureros?
Trebuie schimbată sugativa, sau cerneala, sau procesul de erbicidare?
Dacă sunt doar 2 din 10, tot e bine, dar şi aici se ridică problema sugativei.
Ce se sugativează?
E clar că dacă nevoia de informare creşte, creşte şi necesitatea retuşării.
Fără virgulă, comunicarea e ca un test grilă, dar nici măcar atât, acolo există un sens şi o determinare.
Mare lucru să transmiţi şi să te poţi face înţeles. Pentru asta e nevoie de virgulă!
Da e o statistică nenorocită a ratei de abandon școlar în România.
Am ajuns să avem adolescenți care nu știu să scrie și să citească, pentru că au abandonat școala ori din cauza muncilor părinților ori din cauza anturajului prost…de la clasa a 4-a, a 5-a…
Și, singura soluție, e să ia rușinea în obraz și să meargă la lecții de seral…pentru ca să învețe să citească, să scrie, să își ia permis de mașină, ca să se poată anagaja undeva…
Lucrurile sunt dramatice…și deloc ironice.
Trist!
„Bat-o vina de sărăcie”.
Părinţi plecaţi la muncă prin străinătate, copii lăsaţi pe seama bunicilor sau a rudelor, picaţi în anturaje rele, aspiranţi la „şcoala vieţii”.
Nici nu ştii ce-i mai rău, unii ca aceştia sau „diplomaţii fără carte”.
Da, pe de o parte…sărăcia și anturajul îi prostesc pe oameni (trebuie să faci rost de bani, dar fără carte…sau eu cu gașca mea…și ajungi la pârnaie, însă, pe de altă parte, cei responsabili, de sus sau de jos, cu mai multă carte…le place să prostească pe cei care…nu se prind.
Răul, întotdeauna, e unul conjugat: toți ne dăm mâna ca să-l facem!
E…toți să dăm, mână cu mână…și facem un rău colosal!
Însă ceea ce mă consternă cel mai mult e când văd, că generațiile de acum din școală nu mă pot urmări…și trebuie să vorbesc în propoziții, lapidar…
Doamna preoteasă îmi spune același lucru: generațiile de acum sunt cu mult mai slabe, din ce în ce mai slabe la nivel de învățătură, de cele de acum 2-3 ani, ca să nu mai vorbim de cele de mai de jos.
Nu își fac temele pentru acasă.
Nu știu să scrie corect…și nici nu vor să învețe acest lucru majoritatea.
Nu citesc cărți…dar joacă jocuri pe calculator sau pe mobil…văd filme, sunt cu pornografia la zi, fumează, beau, se droghează (mă refer la București…)…și au între 13-17 ani.
Ora de predare, Doamne ferește, o să ajungem să o facem în limbaj argotic sau în povești de la televizor, pentru că nu poți să îi prinzi cu vreun personaj de roman sau cu vreo poezie la activ.
Da, excepțiile sunt consolatoare pentru un profesor…cât și pentru un părinte.
Însă nu despre excepții, nu despre părinții responsabili cu copii responsabili vorbesc aici, ci despre cei mulți…care nu se pot concentra în timpul predării, care au mâncărici în fund, care vorbesc murdar la ore, care nu știu pentru ce trăiesc…
Aceștia vor fi analfabeții de mâine, proștii noștri…pe care cei cu studii și cu bani îi vor manipula, îi vor folosi la greu.
Sunt pâinea aruncată la câini: plastic și dureros spus!