La kilometrul 49 de la asfințitul soarelui

…pe o bancă din pluș, tapetată cu țiglă, stă un gând. Un gând posac: nu mai e ca înainteși mai rău e… ca și când nu va mai fi bine. Cu siguranță că frazele, dacă nu se schimbă ceva…vor deveni la fel ca și cărțile: prăfuite.

Se uită în ochii tăi și nu mai înțeleg.

Nu te mai înțeleg…

Ți-e milă de prostia lor, care crește ca iarba.

Ce vom face peste 10 ani, dacă copiii noștri vorbesc…deja…în imagini, în gesturi…și nu mai pot să țină cuvintele pe buze?

Ce fel de tâlhării, și de mânării, și de fraude electorale, penale,generale, arhistatale, internaționale, vor fi?

Mi-e frică să mai râd. Mi-e o teamă teribilă de râsul…care devine realitate.

La kilometrul 50 de la asfințitul soarelui…poate fi o beznă, lată ca verbul la medio-pasiv.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *