Penibilul ca adjectiv

Când ai un blog prost…nu e de vină blogul, my little child! Niciodată nu e de vină el, săracu’, ci tu, că nu te retragi cu totul! A nu te retrage te face să fii și mai penibil, extenuant de penibil, într-atât de penibil, încât penibilul devine mai adjectiv decât adjectivul.

Penibilul devine adverb…când nu simți că ești de cacao. Dacă ai făcut un blog, ai plecat, ca un penibil și apoi ai făcut altul, tot ca un penibil, pe care scrii tot la fel de penibil…nu e de vină că adjectivul e penibil sau că penibilul e adjectiv.

Nu ești pentru asta, pentru că tu nu gândești! Când nu gândești, nici nu scrii! Pentru că, ca să scrii (formulă expresivă)…trebuie să gândești mult, în exces…ca, din 10 subiecte să faci unul și dintr-o mie de subiecte să faci o aspirație spre inteligență.

Nu, nu te citesc cu interes!

Nu m-am arătat niciodată interesat…decât din malițiozitate.

A nu se confunda un comentariu negativ sau un gest de curtoazie…cu o stemă valorică, pe care ți-am pus-o pe frunte.

Penibilul nu poate fi valoric, micul meu ofticat!

Penibilul e derizoriul la el acasă.

Orice temă pe care o accesezi, de bună sau de rea credință…e penibilă…pentru că nu ai niciun sens, niciun scop, niciun targhet.

Totul e la tine pe blog ca scuipatul de semințe în tren: ca să treacă timpul.

De aceea penibilul a zăbovit, din prima, la tine pe blog…și acolo va și rămâne.