Pictura Mănăstirii „Sfântul Naum al Ohridei” din Macedonia

Ieri sau alaltăieri dimineață am fost uimit, la modul bucuros, de prezența părintelui Igor din Macedonia. Și-a făcut cont pe Picassa și, în mod timid, a pus câte o fotografie, două, în mai multe foldere, ca să văd viitorul… ce vrea să facă.

Însă în loc să se ducă la macedonenii lui, la bulgarii, la grecii, la americanii, la arabii ortodocși…primul prieten al lui din Picassa…am fost eu.

Acum, se vede treaba…că, cumva, nu e o întâmplare. Nu sunt singurul care am fotografii în Picassa. Iar eu în conturile, cele 3, de acolo, am fotografii reprezentative de la toți pe care îi vizitez, îi aflu, îi știu cumva…și nu personale, în mod neapărat.

Foarte puține sunt personale. Celelalte nu sunt furate (cum prost interpretează blogărul, care nu știe diferența între curtoazie și mârlănie) ci sunt preluate la noi…pentru a arăta, că nu ne mușcă nicio fotografie și nici nu ne temem să punem fotografiile unele lângă altele…că ele sunt fete cuminți…și nu ipocrite, și se înțeleg reciproc

Mai greu cu oamenii de pe ele…

Însă părintele Igor a venit la noi…pentru că ne știe. Noi nu îl știm. Însă Sfinția sa ne știe.

De unde ne știe? De la nivel online…

Și am apreciat și apreciez enorm de mult asta, când nu ești ipocrit, când nu te faci că nu ne vezi, pentru că nici noi nu ne facem că nu îi vedem, pe puținii care creează online, de pe lumea asta, ortodocși sau nu.

Ăia puțin…știu ce fac. Restul…sunt la plajă…după scoici și mure.

Astă seară primesc de știre că a pus, că a pus fotografii noi.

Și fotografiile, cu pictura veche și deteriorată a acestei Mănăstiri macedonene, și celelalte lucruri adăugate de părintele Igor mi-au spus că nu a greșit, nu a greșit destinatarul lor, dacă din miliarde de oameni de pe lumea asta, m-a ales tocmai pe mine…care mor după oameni profunzi, sensibili, de bun simț, care au tone de binecuvântări, adică de daruri în viața și în casa lor, dar mai le dau și altora.

Dacă mă știa…înseamnă că mă citește. Dacă mă citește înseamnă că o să se bucure. O să se bucure că am remarcat că a știut să mă bucure la modul sublim.

Mulțumesc frumos, Părinte Igor!

În țara mea nu am bucuria să fiu văzut așa de bine…cum sunt văzut din Macedonia!

Se pare că teologii români, care scot capul mai mult decât se cuvine, primesc Doctor Honoris Causa, prima dată la Tesalonic, și, pe patul morții, la București. Poate că la Sfinția voastră e altfel!

Noi v-am remarcat, doar prin poză și prin gest…Părinte Igor, tot la fel de mult, ca dv. pe noi!

Să fiți sigur de asta!

De ce ne e rușine?

De ce ne e frică de sminteală? Trăim într-o lume plină de sminteală. Cum ar putea să ne mai sminteasă discuția despre lumea în care trăim, cu toate aspectele ei, cu toată imoralitatea și concepțiile ei perverse?

Stau și mă întreb. Mi-am pus întrebarea mai demult, dar un răspuns foarte ferm mi-a răsunat în interior doar astăzi.

Noi trăim ca ortodocși într-o lume care se vrea browniană, denucleată de esența ei religioasă. Cum putem să fim ortodocși la Biserică, iar pe stradă, la serviciu, în fața televizorului… nu mai suntem? Și dacă răspundem cu vehemență Ba da, tot ortodocși suntem, de unde atâta repulsie față de subiectele lumiii postmoderne, ale lumii pe care o trăim, în care respirăm și umblăm?

De unde atâta dorință pe ortodocși să se ștampileze cu icoane, rugăciuni, cântări psaltice, să se îngrădească ermetic într-un țarc cultic de bunăvoie și nesiliți de nimeni – spre marea bucurie a celor care ne vor îngrădiți din ce în ce mai mult și din ce în ce mai ermetic – și să se prefacă în virgine leșinânde când vine vorba de păcate mai mult sau mai puțin postmoderne?

Dacă Bisericile stau frumos în orașele nostre lângă reclame cu femei cvasinude sau mai știu eu ce altfel de reclame sau sugestii neortodoxe, de unde atâta tăcere vociferantă la adresa comentariilor aplicate pe realitatea complexă pe care o trăim?

Răspunsul care mi-a venit este următorul: pentru că ne e rușine de ortodoxia noastră. Da, poate părea paradoxal, dar dacă priviți mai adânc în dv înșivă, veți recunoaște că așa e: dacă vedeți o icoană lângă o imagine porno sau lângă un simbol satanist, vă e rușine… de icoană. Vă e rușine că sunteți ortodocși.

Conștiința noastră e… profund conștientă de lumea în care trăim. Noi știm că suntem incompatibili interior cu acest fel de lume, inadaptabili. Și multora le e rușine de această inadaptabilitate refulată, de această incompatibilitate resimțită ca un handicap, ca o vinovăție, pentru că, de fapt, lumea cu păcatele ei ne atrage. Îi resimțim fascinația până în prăselele sufletului nostru.

De aceea mulți vor să-și trăiască credința insular… ca pe de altă parte să se bucure liniștiți de farmecul acestei lumi, fatalmente, sub masca de ortodocși fervenți și tradiționaliști.

Ortodoxia aparențelor nu e adevărata Ortodoxie. Credința noastră nu poate să fie parcelată în timp și spațiu sau pe domenii ale psihicului. Ghetoizarea ne-o facem singuri, cu propria mână, dacă nu ne vom dezvălui, neagresiv, identitatea în public și nu ne vom deschide inima cu generozitate spre lume și oameni.

Naivitatea profundă

A se vedea

Pe principiul Ana are mere, copilul e lăsat să picteze cu o naivitate profundă, despre păpușa care îi place, despre părinții lui, despre eroii din desenul animat, despre personalitatea lui în creștere. Și te pune medicul să desenzi…tu desenzi toți monștri…și el se îngrozește.

– Doamnă, Alina, fetița dv., are mari probleme…pentru că are tendințe de autoflagelare!

– Cum așa, domnule doctor, pentru că noi o creștem în condițiile cele mai curate, cele mai spațioase, cele mai igienice?!

– Aici nu e vorba de igienă doamnă…ci de sufletul ei, de mentalul ei, care a luat-o, de pe acum, razna. A pictat o păpușă, care seamănă cu dv. și căreia i-a înfipt nu știu câte ace în ea și apoi…a aruncat-o în foc. Are o aversiune mascată față de dv. De ce?!

Mama vine acasă numai un plâns. De ce? Cum?

Însă nu își pune problema că fata e nebotezată, că stă într-un mediu toxic, mereu, plin de opulența casei, de toate condițiile…de televizor, computer…și nu are contact cu realitatea. Adică cu omul de pe stradă, cu moartea, cu sărăcia, cu vrejul de fasole, cu cipercuțe, rățuște, iarbă verde, multă iarbă verde…

În picturile de deasupra e o lume foarte pestriță, e o lume de new age. Naivul, copilul, își dectează modelele… Și modelele lui sunt toate razna. Sunt șușchii.

Ana are mere e nu numai un principiu pedagogic ci și unul duhovnicesc.

Dacă vine la mănăstire sau dacă vine să se spovedească la tine, ca duhovnic, nu îi pune toată biblioteca Sfântului Sinod în cap…ci vorbește-i după mintea lui, că altfel o ia razna!

Ia-o cu binișorul.

Întreabă-l despre el. Despre ce face. Cu ce își muncește creierii toată ziua. Dacă e unul citit, unul sensibil, suflet de artist…nu fii bădăran cu el, ci ultrasensibil!

Dacă e, din contră, bădăran din fire, că nu a avut cine să i-o spună, cum că mucii nu se aruncă pe Sfintele Icoane și nici rujul, când vine la Biserică, fii așa, puțin ca el: taie-i macaroana…cu atenție!

Pentru că pe noi ne interesează în Ana are mere, de la ușor la complex, de la bine la mai bine, de la foarte bine la extra bine de…tact.

Copilul, creștinul, monahul…care nu știu prea multe…când vin la tine nu știu cum să te abordeze. Mai calcă strâmb, că asta e. Tu trebuie să ai tact, prea…tact pedagogic, pastoral, părintesc.

Dacă e bine intenționat, chiar dacă nu ochește el tactul tău din prima, mai pe îndelete se prinde, că la tine orice vorbă, orice virgulă, orice ocheadă, e o logică, o logică tare, puternică, de sus…și nu de jos, duhovnicească.

Însă trebuie să îl iei din prima cum trebuie…ca să crească ca paltinul. Și ca paltinul nu înseamnă că nu o să mai facă păcate, pentru că tu, duhovnicul lui, l-ai atenționat o dată și de o mie de ori. Ci, ca paltinul înseamnă că are conștiința că răul pe care îl face e al lui…și nu al altuia. Și e responsabil.

Și, pe omul responsabil, care se spovedește el de toate, fără să îl mai întrebi tu, nu îl mai dădăcești cu păcate, cu metanii, cu ce trebuie să facă, că știe asta… ci lui îi arăți că ești duhovnic și nu un papă lapte. Adică îi arăți că știi, că ești, că poți, că înțelegi, că te sforțezi din toate puterile…

Ana are mere…și naivitatea care toarnă adevăruri.

Fata cu o mamă…arsă pe foaie.

Fata fără contacte cu realitatea.

Și duhovnicul care crește…paltini și nu roboței, după chipul și asemănarea sa.

Cine îi vrea răul lui Steve Martin?

Sam Jones, care l-a pus să calce nu printre flori de tei…în păru-ți cad…ci printre coji de banane, atât de dăunătoare mersului neatent…și cu capul în nori.

Schimbi un detaliu, cu inteligență sau cu rea intenție…și ai deja alt cadru al discuției, altă fotografie.

Ce e o carte de identitate…falsificată? Una care nu e făcută la poliție…ci în altă parte.

Ce e Crezul ortodox cu Filioque: un text perversificat, schimbat, răstălmăcit, fasonat după ce era…desăvârșit, pecetluit, bine făcut.

Ce e biserica X, biserica Y, biserica Z, pe lângă Biserică, cu B mare, Biserica Ortodoxă, de la Hristos, prin timp, până astăzi? Pastișări umane, scălămbăieli, răfuieli cu adevărul, suprarealism, dadaism, fetișim, dolorism, exhibiționism, postmodernism, idolotarism lingvistic sau sociologism desuet și cabotin.

Ce înseamnă să o faci mai bună decât Dumnezeu…după ce era bună foarte, făcută de El? Să o strici, să o falsifici, să o…batjocorești.

Cine îi vrea răul lui Steve Martin, devenit, printr-o privire mai largă, simbolică: umanitatea, ea, în întregime?

Unde va fi spitalizat Steve Martin, când, o coajă de banană, un virus al șoselei atât de mic…îl va lovi, brutal, neatenționat, pe marele actor comic, direct de asfalt și i se va rupe o mână, un nasture…și chiar și o mică julitură la obraz se va petrece?

Cine va sta la spital cu Steve Martin?

Aveți numele de mobil al lui Steve Martin?

Vă rog, dați-i un telefon, să îl anunțați, că toți vor să îi facă felul lui Steve Martin și că el e în mare trabăl și că trebuie să o ușchească, în altă parte, unde nu sunt…banane pe jos!

O, Steve Martin, ce s-a făcut cu frumusețea ta…atât de inocentă! Pe piatra lui funerară, cu litere de-o șchioapă, va scrie: el, un mit al râsului, a murit dintr-o banană atât de insensibilă la glume bune! Final dramatic…

Ce vor femeile?

În varianta lui Kristian Hammerstad, după cum se observă, femeile vor…răul bărbaților sau… schimbarea lor cu forța.

În dreapta sus…bărbatul trepanat. A se vedea ce înseamnă trepanație: adică identic ca în poză! În loc însă de extirparea unei tumori…nenorocitele astea de femei vor să le schimbe creierul sărmanilor ăstora de bărbați, care sunt liniștiți și devreme acasă

Femeile văd bărbații ca niște trepanați monstruoși.

Bagă-i la șocuri electrice pe bici boișii, ca să se învețe minte…să nu mai…!

În loc de: iubitule, ți-am făcut tortul tău preferat și am și un vin fin la…capul patului…ea îi zice: Tu nu vezi, mă, că ești ca un maimuțoi! Maimuțoiul e verde la cap…și are mâini ca moartea.

Mai jos, femeia îi zice, lui, bărbatului: focul Iadului să te arză de nenorocit ce ești! Și îl arde focul, de la gură până-n jos.

Pe ăsta cu X în frunte, soția îi spune: să te trăznească, Dumnezeu, că multe rele îmi faci!

Iar lângă el, un drac mic, sub formă de maimuțoi, e bărbatul care e văzut de către soție…ca un drac gol.

După cum se vede, într-un fel sau altul, ce e pe la noi e și pe la americani. Așa că ce vor femeile…e internațional, chiar mondial.

Biroul din curte

În loc să mai stai la masă, sub țânțarii de sub viță, care te mușcă din plin, la glas de seară și de vară, iată cum poți ieși în curte, la biroul din curte, pentru a lucra. Cel din imagine, 7 x 7, are lumină, scaun, laptop, se închide ermetic, are o mobilă pentru cărți, DVD-uri, scaner, aparate de fotografiat…

Adică: de ce nu poți să-ți faci tot felul de lucruri, pe măsura necesităților tale, dacă se pot construi astfel de lucruri?

De ce o mare casă nefuncțională, dacă mica casă, cu plante, cu lumini, cu senzori, cu aparatură…e și mai bună și mai tare și mai pentru munca și viața ta?

El face fotografiile să însemne

Kevin Van Aelst resemnifică obiectele minore și le fotografiază.

Hainele devin în privirea lui o inimă anatomică. Cărarea din părul fetei e ca…pulsul inimii de la aparatul de spital. Mărul (cu care am subliniat la un moment dat un articol al nostru), anume cojit, devine un glob pământesc. O amprentă a degetului uman…din sare, sare de bucătărie.

La fel, intrând aici, veți vedea cum dintr-un biscuite poți să faci un ceas, cum oul ochi devine reclamă, cum poți să sugerezi organe umane sau  să confecționezi iluzii reale.

Tocmai de aceea fotografiile sale sunt inventări de universuri artefacturizate, create din diverse lucruri. Treaba e că aceste fotografii sunt, mai întâi, obiecte de artă și apoi devin tablouri fotografiate.