Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Cel care a renunțat

*

E tot interviul…pe care am apucat să îl fac cu convorbitorul nostru.

*

11 ianuarie 2010, 21. 28…

Cu Părintele Masterand Gabriel Militaru

– Vă mulțumesc, Părinte Gabriel, pentru că ați acceptat ideea cărții…și a interviului de față. Și încep, în mod brutal, poate, prin a vă întreba: sunteți un preot pietist sau unul raționalist? Adică vă conduceți mai mult după inimă sau după minte?

– Cu multă plăcere, Părinte Dorin. Şi eu va mulţumesc pentru onoarea făcută. Dacă ar fi să răspund foarte scurt şi rapid la întrebarea Sfinţiei voastre, aş spune că nu sunt nici într-un fel şi nici în celălalt, adică nici raţionalist în sensul strict şi nici pietist, sau, paradoxal, sunt puţin din amândouă.

Cred că un creştin, şi cu atât mai mult un preot, trebuie şi doreşte să-L iubească pe Dumnezeu şi să se apropie neîncetat de El.

Dar pentru această trebuie, mai întâi, să-L cunoască pe Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu a fiecăruia dintre noi este o cunoaştere tainică, adâncă, personală, intimă a lui Dumnezeu şi ţelul fundamental al creştinului.

Şi atunci, mă gândesc, că nu poate exista creştin, care are o relaţie exclusiv bazată pe raţionalitate cu Dumnezeu sau, dimpotrivă, unul care doar simte profund fără să cunoască, să experimenteze.

Aşa încât eu, pentru că m-aţi întrebat despre mine, încerc să-L cunosc pe Dumnezeu şi să mă apropii de El cât mai mult pentru a-L iubi mai mult, şi, invers, doresc să-L simt în sufletul meu şi să-L iubesc mult pe Dumnezeu, tocmai fiindcă sunt conştient că astfel îl voi cunoaşte mai profund şi mai bine.

De aceea am afirmat că, de fapt, nici eu şi nici altcineva nu poate fi exclusiv raţional sau exclusiv sentimentalist în relaţie cu Dumnezeu, ci cele două sunt complementare şi absolut necesare în creşterea, în progresul duhovnicesc al creştinului.

Dacă scopul rugăciunii isihaste este pogorârea minţii în inimă, asta înseamnă că raţionalitatea se topeşte lin şi tainic în sentiment şi se contopeşte cu el sau că raţiunea smerită înaintea măreţiei dumnezeieşti se coboară şi se uneşte cu iubirea în singurul loc unde îl poate slăvi cu adevărat pe Cel necuprins, şi unde Însuşi Cel nemărginit doreşte să sălăşluiască: în inimă.

Cel ce doreşte să pătrundă adâncurile tainice ale Dumnezeirii exclusiv pe cale raţională va sfârşi iremediabil în mândrie, în trufie, în rigiditate, în răceală, în întuneric.

Dar nici cel care doreşte să ajungă la Dumnezeu doar pe calea sentimentelor, excluzând cunoaşterea raţională, nu va ajunge departe, căci va sfârşi într-o pseudo-cunoaştere a lui Dumnezeu, haotică şi vagă. În ambele situaţii rezultatul este îndepărtarea de Dumnezeu.

Deci, raţiunea şi sentimentul, mintea şi inimă, împreună, nu separat, îl conduc pe omul sincer şi smerit aproape de Dumnezeu şi izvorăsc în sufletul lui credinţă, nădejde şi iubire.

– Și, totuși, dacă cineva ar veni și v-ar spune: Știți, Părinte Gabriel, dumneavoastră puneți mai mult fotografii pe blogul dv.[1], vă plac widgeturile, vă plac lucrurile nu de multă finețe…și, de aceea, cred că sunteți pietist, în sensul rău al cuvântului, iar de sublinierea rațională a credinței vă ocupați mai puțin, cum ați contracara o asemenea opinie?

Adică, v-ar spune în rezumat: Nu sunteți în stare să vă explicați credința și de aceea…dați numai mostre necomentate, ca fotografiile de la pelerinajele dv. la Mănăstiri sau ca melodiile de pe You Tube.

E un comentariu răutăcios…sau are și o urmă de adevăr în el?

– Aş spune numai că această persoană nu a reuşit să mă înţeleagă şi să mă cunoască încă

Eu am dat şi dau răspunsuri, pe măsura priceperii mele, desigur, la întrebările duhovniceşti ori existenţiale ale credincioşilor, în diferite situaţii şi locuri.

Inclusiv la nivel on-line. Dar, menirea mea nu este să „explic” credinţa, ci să o propovaduiesc!

Credinţa a fost explicată de Însuşi Hristos, apoi de Sfinții Apostoli şi de Sfinţii Părinţi. Ea trebuie doar urmată şi împlinită.

Am primit multe întrebări de-a lungul timpului, multe dintre ele despre probleme, care şi astăzi preocupă pe mulţi, precum: ecumenismul, cipurile, ereticii, homosexualitatea, incinerarea etc.

Şi, la majoritatea, am răspuns urmând învăţătura oficială a Bisericii şi evitând părerile sau opiniile personale, pe care le consider nepotrivite, din multe puncte de vedere, în Ortodoxie.

Mai mult, am preferat, în majoritatea cazurilor, să trimit răspunsurile direct celor care mi le-au solicitat, şi nu să mă exprim foarte des public.

Consider că aşa este mai bine şi că sunt alţii mult mai pricepuţi să o facă public. Asta nu înseamnă însă că nu am abordat şi public unele probleme de interes major.

Dar, dacă, de fapt, întrebarea dvs., se referă la faptul că nu am reuşit să public mult mai multe articole teologice pe teme de doctrină, morală sau cult, deși formatia mea de teolog este una sistematică, aceasta se datorează faptului că, spre marele meu regret, am foarte puţin timp pentru a mă ocupa de blog, pentru a scrie sau a crea. Am şi eu câteva proiecte, dar…toate la timpul lor.

Însă, ori de câte ori mă aflu undeva unde este ceva frumos, plăcut si interesant de văzut sau cunoscut, imediat imortalizez, culeg şi împărtăşesc şi celorlalţi.

Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte taria”. Şi aceasta este o formă de propovaduire a Cuvântului lui Dumnezeu. Sper ca, în viitor, să pot face mult mai multe lucruri bune şi frumoase.

Chiar şi aşa, am satisfacţia că am putut bucura până acum, cu bloguleţul meu, un destul de important număr de creştini, dovada multele e-mail-uri primite, ceea ce pentru mine este o realizare personală importantă.

– Am înțeles: vă bucurați de ceea ce ați realizat…în ciuda faptului că nu aveți timp prea mult!…

Însă ceva mi-a atras atenția…în răspunsul Sfinției voastre: am evitat părerile personale…și am răspuns cu învățătura oficială a Bisericii…

Însă ce înseamnă să ai părere personală? Și, deopotrivă, ce înseamnă să crezi…în învățătura oficială a Bisericii? Unde e cuprinsă această credință oficială a Bisericii Ortodoxe și de ce vă e teamă de…părerile personale?  Ce v-ar putea face…învățăturile personale?

– Da, am obţinut mici realizări, în ciuda lipsei de timp pentru a mă ocupa mai mult de blog.

Tocmai fiindcă îmi cunosc bine limitele şi neputinţa, Părinte Dorin, micile reuşite, pe care le obţin cu ajutorul Domnului, mă bucură enorm. Există persoane mult mai pricepute şi mai înţelepte decât mine, care obţin rezultate mult mai importante. Fiecare după puterea şi priceperea lui…

Părerile personale?!…Eu, ca și Sfinţia voastră, sunt slujitor. Slujitor al lui Hristos! „Părerile mele” sunt „părerile” Stăpânului Meu.

Toţi oamenii au libertatea de a crede şi de a alege liber. Eu mi-am manifestat-o în momentul în care am acceptat cu bucurie şi recunoştinţă Ortodoxia, credinţa părinţilor mei.

Apoi, cand am devenit preot, mi-am spus pentru totdeauna „părerea personală”. „Părerea mea” este învăţătura Bisericii Ortodoxe, lăsată de Hristos Sfinţilor Apostoli şi cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

Aşa încât orice fel de „părere” exprimată de mine trebuie să se încadreze în învăţătura Bisericii.

Există teologi, gânditori profunzi, care, de-a lungul vremurilor, şi-au permis „semeţii” abrupte pe teren doctrinar, uzitând foarte des de „părerile personale”. Şi aici cred că distanţa între îndrăzneala erudiţiei şi mândrie este foarte mică. Iar mândria duce la pieire…

Sigur că este necesar să se „cerceteze Scripturile”, să fie alcătuite opere teologice de valoare…Dar aici părerile personale pot fi, fie fără o importanţă prea mare faţă de minunatul tezaur al învăţăturii ortodoxe, fie chiar un pericol de a cădea şi a te abate de la doctrina ortodoxă.

Şi nu de puţine ori chiar aşa s-a întâmplat. Una este a extrage sevă din scrierile sacre ale Ortodoxiei şi alta a inova, a adăuga sau a scoate ceva din învăţătura Bisericii.

Eu nu am o învăţătură „a mea”, ci încerc să o urmez pe cea a lui Hristos. Dacă mi se cere „părerea” într-o anumită situaţie, „părerea mea” e părerea lui Hristos.

Şi…nu cred că se poate vorbi de o „teamă”, atâta timp cât părerea ta este cea a lui Hristos. Iar dacă părerea ta nu este a lui Hristos, atunci, da, este o mare teamă: că te poţi îndepărta de El şi că-L poţi pierde.

Altă teamă nu este justificată şi nici nu trebuie să îl caracterizeze pe un bun creştin.

– Părinte Gabriel, vreau să fiu mult prea sincer cu dv., cum poate nu a fost nimeni, mai înainte ca să mergem mai departe. Dialogul real e un dialog onest, pentru ca să fie un dialog mântuitor, îndreptător la nivel personal.

Sfinția voastră faceți prea puțin la nivel online, pe blogul dv. și în viața dv. personală, în materie de aprofundare teologică, culturală etc. pentru că simțiți că nu puteți mai mult…și nu pentru că nu aveți timp.

Un om care gândește profund…și care a scris toată viața…nu are probleme nici cu scrisul, nici cu timpul și nici cu gânditul…pentru că e mereu un gând, o rugăciune, o exprimare, o mână întinsă altora și întotdeauna știe să valorifice timpul, chiar și când nu-l are din belșug…

Nu puteți mai mult pentru că acesta sunteți. Ca să vrei trebuie să poți…nu doar să crezi că poți. Iar demersul dv. online e unul mimetic și nu profund personal, fapt pentru care nu are relevanță dacă e să vorbim de: creație online autentică.

Noi suntem amândoi slujitori ai aceleiași Biserici, a singurei Biserici a lui Dumnezeu (cum subliniez adesea)…depinde însă cum și de ce.

Dar, dacă modul în care trăiesc și pentru ce sunt preot le trăim personal, le trăim acasă, le trăim în noi, le trăim la Biserică, oriunde…și doar noi putem să spunem, în mod franc, adevărul nostru…totuși vorbele, creația noastră, modul în care ieșim spre alții ne deconspiră…și cred că îmi dați dreptate.

Dv., ca și mine, sunteți preot…Numai că eu, privindu-vă creația online, modul în care abordați o problemă sau alta, ca unul dintre cititori spun asta (făcând abstracție de faptul că ne cunoaștem întru câtva, incipient…)…nu mi-ați dat deloc senzația că gândiți cu mintea proprie credința noastră în articolele Sfinției voastre, că v-ați impropriat-o la modul că a devenit una cu modul dv. de-a fi, ci am avut sentimentul, că…repetați formule deja învățate.

Și că sunteți un pietist cu formule auzite, mai mult sau mai puțin urechist, și nu aprofundate personal, adică un om mai mult sentimentalist decât cu o acuratețe a gândirii, cu o logică interioară a ideilor, pe ici pe colo cu o dorință de altfel, de mai mult…dar care nu ieșiți deloc dintr-un cerc strâmt…pentru că nu cred că v-ați convertit în mod real la dreapta credință, că, de la un anumit moment, v-ați schimbat, în mod fundamental, modul de a fi.

Teama Sfinției voastre de a fi personal vine din aceea că nu sunteți un om personal, cu o gândire și o experiență teologică proprie. Reticența față de gândire și față de studii aprofundate e profundă și gravă, pentru că nu aveți sol sub picioare și, pe aceasta, o răspândiți și altora…deși nu vă place (este evident acest lucru…și e un lucru bun) nivelul dv. foarte scăzut.

Mi-a plăcut, de când v-am cunoscut, modul în care încercați să-i înțelegi pe alții sau să fiți amiabil. Aceste două atuuri vă fac să nu fiți extremist, ca mulți alții la nivel online, însă extremismul dv. e subcutanat, e sub piele, pentru că își are rădăcina într-o bună părere despre ceea ce credeți că ați înțeles din teologia și viața Bisericii.

Dacă aș mai trăi 3000 de ani de aici încolo și aș mai face 300 de doctorate în 100 de științe ale lumii…niciodată, dar niciodată nu aș îndrăzi să spun că părerea mea e părerea lui Hristos. Adică faptul, că eu mi-am însușit atât de bine învățătura lui Hristos…de sunt un fel de mic Hristos, pe pământ, care face totul ca El.

Așa crede și pontiful roman: între mintea lui și mintea lui Hristos nu vede nicio diferență.

Orgoliul de a spune acest lucru, la Sfinția voastră, că acționați, gândiți, vă comportați, sfătuiți, așa cum spune Biserica și cum spune Hristos, pentru că știți niște lucruri pe de rost, îl pun pe seama unui infantilism inexplicabil sau, mai degrabă, a unei inapetențe de exprimare.

Asta se întâmplă, de obicei, cu absolvenții de Facultate de Teologie, care confundă Teologia Dogmatică cu manualul de Dogmatică sau înțelegerea Scripturii cu literalismul sau cu colaționarea a diverse explicații patristice.

Mai pe scurt, Sfinția voastră mă veți convinge că înțelegeți, măcar 3 % un subiect teologic, în profunzimile sale, dacă, despre o dogmă, o carte, un Sfânt, îmi veți scrie măcar 300 de pagini de lucruri înțelese de dv., singur, pe textele ca atare.

Smerenia, dragă Părinte Gabriel, vine când faci prea multe ca să fie puține…și ți se pare că nu ai făcut nimic. Și de acolo, de la glasul smereniei tale de 1%, cu transpirație maximă…nu veți mai spune niciodată că știți ce a spus Hristos sau ce au spus Sfinții…ci, că acestea, pe care le-ați aflat, după multă trudă, sunt cele pe care Dumnezeu vi le-a dăruit, vi le-a dezăvăluit ca să le cunoașteți, pe măsura dv.

Nu, până acum aveți citiri frugale, repezite, multe neștiințe capitale și nevoie de credință reală, autentică…și nu de frazeologie!

Uneori, când ați fost jovial cu mine, relaxat, ați fost dv. înșivă…Numai că acel Gabriel jovial cu mine…era un Gabriel de lume, oarecare, fără culoare religioasă.

Dacă (mai) pot fi credibil, Părinte Gabriel, în momentul când ați deveni ortodox real, din care să emane har și logică duhovnicească, m-aș prinde…și v-aș zâmbi bucuros…și ușurat în același timp.

Și, după acest moment de sinceritate dictat de către conștiința mea, vă pun o întrebare, prin care vă puteți disculpa…cu probe.

Cum arată, pe dinăuntru, din punctul de vedere al experienței duhovnicești a Sfinției voastre convertirea unui om la dreapta credință și care sunt semnalmentele din care putem observa această schimbare?

Dacă cu dv. ea s-a petrecut…puteți să dați detalii, nu?!…[2]


[1] A se vedea blogul său: http://prgabriel.wordpress.com/.

[2] În data de 15 ianuarie 2010, am primit de la Părintele Gabriel, în locul răspunsului la întrebare, următoarea scrisoare:

„Eu înțelesesem că această carte la nivel online se adresează credincioșilor, cititori ai blogului dvs., și nicidecum că este o modalitate de a umili și a vă manifesta superioritatea, mândria și aroganța față de alții.

Am sesizat din primele întrebări că doriți să mă luați tare și să mă umiliți, dar, ca un om educat și civilizat, am răspuns cât am putut de frumos și la subiect.

Dar, ca să nu vă dau prilejul să păcătuiți în continuare, chiar dacă încă nu conștientizați asta, o să mă retrag și n-o să vă mai răspund la nicio întrebare.

Vă doresc succes în continuare, să vă dea Dumnezeu puterea să luminați și în continuare, cu erudiția dvs., pe cât mai mulți credincioși și să îi conduceți la mântuire!

Pr. Gabriel”.

În aceeași zi, i-am răspuns Părintelui Gabriel Militaru:

„Părinte Gabriel,

dorinta mea a fost si este de a dialoga cu dv., ca si cu ceilalti trei impreuna-scriitori ai acestei carti, numai ca, cu dv., potrivit statutului de Parinte duhovnic pe care il aveti si de slujitor al Bisericii, am ales sa vorbesc lucruri mai speciale.

Adica vorbesc cu fiecare particularizat…si cui i s-a dat mai mult, mai mult i se cere…

Dialogul presupune adevarul celor doua parti. Adevarul meu a fost spus. Adevarul Sfintiei voastre poate fi spus, dupa intrebarea mea, si cititorii aleg ce sa creada.

Da, cititorii cartii noastre (eu nu va exclud din carte), credinciosi sau nu, vor observa raspunsurile…si, din raspunsuri…vor intui persoanele care le-au scris.

De asemenea vor citi si intrebarile mele…si tot ei vor trage concluzii, potrivit cu intelegerea fiecaruia.

Daca o intrebare a mea va pare cum va pare, dv. va puteti spune punctul de vedere in portiunea dv. de text, si puteti arata, demonstra, sublinia, pe cate pagini doriti, ca eu nu am dreptate…si ma ajutati sa va vad intr-o alta lumina, asa cum va vedeti dv.

De aceea comentariul meu, de dinainte de intrebare (prea sincer…se pare), poate fi complet anulat de catre dv., daca ne prezentati, mie si cititorilor, modul convertirii dv. si modul vietuirii dv. duhovnicesti, pe de o parte pentru a spune ca eu nu am dreptate si pentru a-mi arata ca trebuie sa va vad mult mai profund iar, pe de alta parte, pentru a folosi pe cei care va citesc.

Aseara v-am spus sa nu va grabiti…Si, se pare, ca v-ati grabit…Interviul cu dv. avea multe lucruri frumoase, ca si ale celorlalti…

Eu va astept reconversia la ganduri mai bune…si nu accept ca puteti fi las, ca puteti da bir cu figitii, cand e vorba sa spuneti cine sunteti si ce credeti despre dv. si despre orice lucru de pe lume.

Niciodata intrebarea nu e rautacioasa…daca raspunsul este inteligent.

Va astept cu marturia dv. despre experienta convertirii personale si cu primii pasi in viata in Hristos…pentru ca sa spulberati negativismul (daca asa il vedeti) intrebarii si al remarcelor mele.

Va doresc numai bine amandurora!

Did you like this? Share it:

Previous

Manelele: o radiografie de aproape

Next

Cel care ne-a uimit

4 Comments

  1. Brindusa

    Si intrebarile si comentariile Sfintiei voastre sunt dureros de sincere dar nu rautacioase.

    Ar fi un act de mare curaj ca Parintele Gabriel sa accepte dialogul pana la capat si sa-si accepte nivelul. Daca nu s-a convertit inca, poate reuseste acum.

    S-ar dezbraca de imaginea confectionata,care desi tine de cald e totusi falsa si s-ar castiga pe el cel adevarat asa cum la gandit Dumnezeu.Dar asta inseamna sa ai curaj si putere,ca si Hristos,sa te rastignesti.

  2. Oare mai doreşte cineva să particpe la cartea online?

  3. Chiar nu am vrut să intervin, dar cunoscându-l cât de cât pe Părintele Gabriel, am rămas mască citindu-i răspunsul.

    Am trăit un sentiment de dezamăgire.

    Chiar e atât de greu să privim în noi?

  4. Dacă nu ai curajul să fii tu însuți…nu poți fii ortodox autentic.

    Așa că a fugi de dialog, a te face că ești sfânt, drept, desăvârșit…înseamnă a fi ipocrit, a fi gol de răspunsuri.

    Dialogul nu înseamnă convertire.

    Dialogul nu înseamnă: îți pun pistolul la frunte, dacă nu spui ce cred eu…te omor.

    Dilogul nu înseamnă să fii de acord în mod neapărat.

    Dialogul înseamnă să spui ce crezi…și, în același timp, niciunul să nu dezerteze.

    Să vorbești, deși ești diferit.

    Să ai curaj să afirmi ce ești și să îți aperi, până în pânzele albe, cauza.

    Dar, dacă nu ai cauză…dacă nu lupți pentru nimic…ce să aperi?!…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort