…atunci mă înțelegi și din scris, mai mult decât din întâlnirile pasagere cu mine. De ce crezi că poți să mă înțelegi vorbind cu mine, dacă din cele ce am scris nu ai tras nicio concluzie, sau cel puțin nicio concluzie exprimabilă, pe care să mi-o faci cunoscută și prin care să îmi dezvălui cum m-ai cunoscut?

Eu prefer să înțeleg oamenii din ceea ce au ei mai profund în gândirea și experiența lor, adică din ceea ce scriu, notează, și mai puțin din cum arată, cum se îmbracă, ce vorbesc într-o situație anume, deși nici acestea nu îmi sunt indiferente. Și acestea sunt o carte de vizită, dar mai mult pentru omul social, nedefinibile decât segmentar pentru omul profund.

Cel mai adesea oamenii se orientează după indicii exterioare, superficiale… și asta mă debusolează. Oamenii pe care îi am în față sunt atât de ușor de dus de nas… , și se lasă fericiți.

Pot să existe niveluri de adâncime pe care să nu le acceseze o simplă conversație. Scrisul, jurnalul, creația devin o altă fotografie a sinelui, a interiorității invizibile pentru aparatul foto sau pentru camera de luat vederi. Blogul devine din ce în ce mai mult o astfel de fotografie extinsă.

Gândirea nu e un complement cosmetic al personalității, e un reliefant al ei.

Cel mai mare rău ți-l poate face nu cel care te face prost, ci tu însuți, dacă demonstrezi că ești, dacă nu faci nimic bun cu tine însuți, ci stai și te contempli ca la expoziție. Adică: Dumnezeu m-a creat, ce bine-mi pare că exist, ura și la gară, nu mai trebuie să mai fac nimic!

Din relația cu Dumnezeu te înțelegi cel mai bine, pentru că e cea mai copleșitoare, mai intimă, mai adâncă… Nicio altă confruntare, cu o persoană sau experiență de viață, nu-ți forțează în așa fel limitele umanității. Și numai scoțând umanitatea din limitele morții și ale experienței existențiale finite, poți să te reprezinți la un alt nivel, să ceri de la tine și să accezi la o altă valoare.

Omul rămâne mic când nu vede cerul și abisul veșniciei. Ieri treceam pe lângă niște clădiri înalte și împodobite în stil baroc. Însă clădirile s-au terminat și pe orizontală și pe verticală și în spatele lor a rămas… un cer în asfințit… pe care nu mulți îl observă, dar care ar avea multe să ne spună dacă ar fi privit mai des și mai intens, și mai ales în legătură cu pământul de sub piciorele noastre, pe care de asemenea nu-l mai vedem.

Did you like this? Share it: