De ce ne e rușine?

De ce ne e frică de sminteală? Trăim într-o lume plină de sminteală. Cum ar putea să ne mai sminteasă discuția despre lumea în care trăim, cu toate aspectele ei, cu toată imoralitatea și concepțiile ei perverse?

Stau și mă întreb. Mi-am pus întrebarea mai demult, dar un răspuns foarte ferm mi-a răsunat în interior doar astăzi.

Noi trăim ca ortodocși într-o lume care se vrea browniană, denucleată de esența ei religioasă. Cum putem să fim ortodocși la Biserică, iar pe stradă, la serviciu, în fața televizorului… nu mai suntem? Și dacă răspundem cu vehemență Ba da, tot ortodocși suntem, de unde atâta repulsie față de subiectele lumiii postmoderne, ale lumii pe care o trăim, în care respirăm și umblăm?

De unde atâta dorință pe ortodocși să se ștampileze cu icoane, rugăciuni, cântări psaltice, să se îngrădească ermetic într-un țarc cultic de bunăvoie și nesiliți de nimeni – spre marea bucurie a celor care ne vor îngrădiți din ce în ce mai mult și din ce în ce mai ermetic – și să se prefacă în virgine leșinânde când vine vorba de păcate mai mult sau mai puțin postmoderne?

Dacă Bisericile stau frumos în orașele nostre lângă reclame cu femei cvasinude sau mai știu eu ce altfel de reclame sau sugestii neortodoxe, de unde atâta tăcere vociferantă la adresa comentariilor aplicate pe realitatea complexă pe care o trăim?

Răspunsul care mi-a venit este următorul: pentru că ne e rușine de ortodoxia noastră. Da, poate părea paradoxal, dar dacă priviți mai adânc în dv înșivă, veți recunoaște că așa e: dacă vedeți o icoană lângă o imagine porno sau lângă un simbol satanist, vă e rușine… de icoană. Vă e rușine că sunteți ortodocși.

Conștiința noastră e… profund conștientă de lumea în care trăim. Noi știm că suntem incompatibili interior cu acest fel de lume, inadaptabili. Și multora le e rușine de această inadaptabilitate refulată, de această incompatibilitate resimțită ca un handicap, ca o vinovăție, pentru că, de fapt, lumea cu păcatele ei ne atrage. Îi resimțim fascinația până în prăselele sufletului nostru.

De aceea mulți vor să-și trăiască credința insular… ca pe de altă parte să se bucure liniștiți de farmecul acestei lumi, fatalmente, sub masca de ortodocși fervenți și tradiționaliști.

Ortodoxia aparențelor nu e adevărata Ortodoxie. Credința noastră nu poate să fie parcelată în timp și spațiu sau pe domenii ale psihicului. Ghetoizarea ne-o facem singuri, cu propria mână, dacă nu ne vom dezvălui, neagresiv, identitatea în public și nu ne vom deschide inima cu generozitate spre lume și oameni.