În timpuri imemoriale comuniste românești exista un joc prostesc, prin care nu mai știu ce făceai (l-am și uitat de greață…), dar îl loveai pe unul, care juca același joc cu tine, adică leapșa, îl loveai cu mâna și, prin aceasta, trebuia să fugă și să îl atingă pe altul…și această atingere se numea: leapșă. Nu mai știu dacă era cu minge, fără minge, dacă se fugea doar a prost, cert e că de la această leapșă, la nivel online, încep interviurile diletanților de tot felul.

Dacă dai o căutare pe sintagma: de-a leapșa și dacă mai și citești, așa, vreo 30-50 de bloguri, vei găsi la un moment dat, în text, că a primit Miruna leapșă de la Ștrumfi, care constă în câteva întrebări, la care ea trebe’ să răspundă.

În loc să spună Ștrumfi: Dragă Miruna, pentru că știu că tu ești o proastă și o necitită ca și mine și vreau ca să știu câte nu știi în comparație cu mine, fapt pentru care vreau să îți iau un interviu…ca să vorbim despre neștiințe proprii, Ștrumfi o dă cu leapșa, ca să afle niște neștiințe, minciunele, ipocrizii de la scumpa…Miruna.

Pentru cei care nu știu ce e diletantul…a se citi: aici. Dacă nu înțelegeți toată fraza din definiție, mai pe scurt: diletant = ăla care știe de toate și nimic.

Și o întreabă Ștrumfi pe Miruna:

De la ce vârstă ți-ai pierdut virginitatea?

Ce carte îți place?

Ce părere ai despre utopia Avatar?

Ce film ai văzut ultima oară?

Ce fel de rimel ai?

Unde te coafezi?

Care e citatul tău preferat?

De ce berzele arată ca o noapte furtunoasă?

De ce PIB-ul României e o fată…necuminte și perversă?

Ăla întreabă generalist, ea răspunde la fel…și dacă nu citește cărți sau nu are ceva frumos de spus inventează, ca în alt film al copilăriei noastre comuniste, care se numea caietul cu…flori, filme, fete și băieți.

Pentru că tânărul comunist era pudic…dar cu o imaginație bogată, el sau ea, își făceau un caiet, în care, cu supratitlu la fiecare pagină…făcea un fel de leapșă de acum, unde puneau întrebarea…iar colegii lui sau ai ei de școală sau de joacă…trebuiau să răspundă.

Nepreferând privirea în privire, adică întâlnirea pe față…caietul pasat colegului sau colegei era un diletantism cu față umană.

Și acolo băgai vrăjeală la greu, adică îți romanțai viața, ca în șoubizul actual, te dădeai de rotund, îți dădeai aere, te închipuiai în chip și fel…iar dacă fraiera sau fraierul dădeau cu botul la vrăjeală, adică te credeau…ieșea o lipeală, adică o întâlneală, o amiciției, o prietenie…de interes erotic.

Nu răspund la lepșe!

N-au curajul dialogului și vin din minți diletante, care își închipuie că știu să gândească!

Nu îmi plac emoticoanele!

Sunt folosite de oameni, care nu știu că figurile de stil, în literatură, sunt cu cuvinte și nu cu fotografii!

Nu îmi plac comentariile-bârfe!

Adică alea în care fiecare își spune frustrările și nu și ideile, simțămintele, crezurile, aspirațiile, observațiile pertinente.

Nu îmi plac pseudo creatorii de blog!

Adică cei care se dau de zoso, de piticu, de pătrățosu, de rotundu, de teologul mic, mare, evanghelic, homosexual, bicarbonat, cernat, imaculat…dar n-au scris în viața lor o carte…sau dacă scriu cărți, n-au scris măcar 30…ca să fie de luat în seamă.

Nu îmi plac cei care se cred nobadi, noneim, nonathing!

Dacă ești nimic, dacă nu știi, nu poți, nu știi, nu te interesează…mănâncă semințe frate, fă ceva practic ca spălatul hainelor, spălatul pe cap, tocăniță la cuptor, o bere rece la televizor…și mai lasă-ne cu scrisul, cu meditatul, cu scosul de ifose pe nas. Dacă nu cunoști…de ce vrei să te credem o trestie gânditoare? Avem nevoie și de bocanci stătători…nu numai de trestii.

Did you like this? Share it: