Neasumarea eșecului propriu: lecție de istorie recentă

Vorbeam cu doamna preoteasă despre tânăra generație și îmi spune un lucru interesant, pe care eu l-am observat mai puțin, dar care nu îmi e cu totul străin: tânăra generație școlară și universitară tinde spre neasumarea eșecului propriu. Dacă îi întrebi de ce nu știu română, matematică, fizică, să aibă bun simț etc. spun că de vină sunt profesorii, părinții, guvernul, stelele de pe cer și niciodată ei.

Până când am terminat masterul în 2004…nu am găsit un coleg de facultate sau un coleg de generație, de vârsta mea, care să aibă curajul, în mod serios, să spună că e prost la ceva…pentru că nu a avut profesori buni. Ci, fiecare ne asumam neștiința…ca fiind rodul proastei noastre gestionări a timpului și a resurselor și a conjuncturilor și nu dădeam vina pe guvern, că noi suntem proști bâtă.

Ei, acum, se pare că e altfel: nimeni nu mai învață…și e de vină profesorul, că nu ți-a explicat bine. Păi, domnișorule și domnișorico, ai tot netul la dispoziție, poți să mergi la cursuri paralele, ai cărți cu duiumul, te mai duci și pe-afară dacă ai prea puține…și, dacă vrei, înveți. Dacă vrei să studiezi…ai prea mult de studiat, tone de studiat…dar timp n-ai.

Și mă întreb: de unde inversiunea asta în capul tinerei generații? Cum să dai vina pe altul…de propria ta mangafa? De ce nu îți asumi prostiile, prostiile făcute cu mâna proprie? Pentru că, dacă dai vina pe altul că tu nu ești școlit…nu devii mai deștept…ci și mai fraier în ochii celorlalți.

Să ne înțelegem: nu mă refer la cei care nu au bani ca să treacă strada și de aceea muncesc ca să se întrețină de pe o zi pe alta…ci despre cei care au de toate, au prea mult…fac școală…sunt tot proști…dar sunt de vină pentru ratarea lor…profesorii, părinții, guvernul, clima…și nu ei înșiși.