Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 18 ianuarie 2010 Page 1 of 2

Buna dispoziție la români

Nu știu să glumesc! Nu am simțul umorului…

Chiar și de amorul artei…nu nimeresc deloc, momentul în care…se poate râde cuinteres.

Eu râd fără interes. Deci nu îmi iese niciun șfant…din râs…

La unii le iese râsul imediat. Râd numai în fața celor care au bani…și le sunt superiori prin scaun…și râd, râd ca proștii…și le iese…Le iese salariu, domne’, așa de mare, de baban…de și-l cară acasă cu rucsacul…

Tocmai de aceea există și ortodocși români atât de diferiți… Unii sunt mai diferiți decât alții.

Unii, spre exemplu, fac pe proștii…și ajung direct în capul mesei. Acum îi vezi amărâți, nasoi, ordinari, ling podelele…și, deodată, pe aceiași (dacă le priește râsul?!) ajung direeeept…în frunte, ca păduchilii!

Și să vedeeee! Să vedeeee…așa de rău, că e de speriat!

Eu i-am zis lu’ unul din ăsta, la un confrate, că nu e de bon ton…să arăți cât de neam prost ești tu…că știm cu toții. Și a râs…Un râs, cum să vă zic eu…ca iapa.

Nu știți cum râde iapa?!…Vai de mine!…Da, dv. nu sunteți, bag de seamă, din România…E, dacă nu știți și nu știți…întrebați-l pe Doru Octavian Dumitru, pentru că dumnealui, tizul meu, o să vă spună și cum arată picioarele de lebădă…când le schimbă melcul cu racul…da, între ei.

M-a lovit un rând de dinți de iapă…de nu m-am văzut!Vai!…Rău de tot m-a trăznit. Credeam că o să cad pe mine de emoție…

Mă rog…Noi nu îl judecăm…Noi spunem pe drept cuvânt, cum e starea de lucruri.

Acum, dacă starea de lucruri e de tot râsul…nu putem să spunem, la alții, că la noi nu merg toate lucrurile bine.

Ba da, frate, la noi merg toate bine și chiar dau peste răscoale…Râsul la noi e ca…realitatea…O, nu, despre Realitatea TV! Nu are de-a face realitatea mea cu ei…ci realitatea mea e neaoșă…că de aici mi se trage mie.

De aceea, uneori, când mai sunt bucuros, ca astăzi, cu dv., mi se strepezește râsul.

Mi se încheagă, fără cheag, gura, râsul…Da, e dramatic! Și nu mai îmi vine să râd, dragii mei români și neromâni, pentru că râsul românesc sau buna dispoziție la români e ca…cerbul carpatin. Da, e atât de rar și atât de luxos, de costisitor…încât nu mai pot să îmi înghit…lacrimile.

Da, râsul autentic se naște din lacrimi.

Râsul autentic e dramatic…nu zâmbăreț.

Zâmbăreț e doar prostu’. Râsu e ce rămâne, după ce nu mai rămâne nimic vertical…ci toți se îndoaie…și merg…ca râmele după ploaie…spre ceva…

Habar am unde!

Habar am de ce!

Da’ ce vrea să spună aceste versuri?!!!…

-Care?!…

– Acestea (pe care le-am auzit io într-un cântec cașto, pe măsura intelectului meu):

Iubește-mă aprins,
iubește-mă cu foc!…

Variante de răspuns:

1. Poetul a vrut să spună…ceea ce și-a imaginat el în acea dată și în acea zi…

2. Era pervers…și de aceea se juca cu focu’.

3. Era piroman. Că ia dat lu’ mă-sa foc la cotețul cu rațe…și era să ia foc și porcul de Crăciun, netăiat încă…

4. Iubirea se aprinde repede…și se stinge tot la fel de încet.

5. Nu știu…Pot să sun un prieten?!

Alte variante la liberă alegere. Primim și sticle murdare, lemne de foc, salată de boef, lustre, căni de aluminiu…mai puțin comentarii idioate…

Atacuri energetice pentru ratinguri energetice

Pe de-o parte, friptura să îmi stea în gât, că vroia să intre pe traseu…iar eu mă uitam la Antena 3...pe de-altă parte, doamna Firea, că ar trebui să se facă mai multe slujbe, să credem în ajutorul divin…și nu în atacuri psihotronice, că de astea nu avem nevoie.

Adică președintele Vlăsescu (ca să nu se prindă lumea?!) nu a câștigat alegerile prin mânăreli de duzină, prin voturi prin urnă, pe sub urnă, prin vadra PDL sau prin 30 de lei votul…ci, acum alta: are un detașament de psiho-transo-tronici, care te electrocutează de nu te vezi, îți scade pulsul și îți zice greșești, când vrea dumnealui, cuvintele, în așa fel încât să zici: țigancă împuțită…în loc…de doamnă sau găozar…în loc de ziarist.

Și, din acest motiv, d-nul Geoană, care avea și dânsul dispozitiv, dar nu așa de perfecționat ca al d-nului Vlăsescu, a fost lovit la creierul mic…și, din acest motiv, s-a combinat unda beta venită din ceacra superioară a degetului mic…cu ceacra inferioară a degetului mare de la mâna dreaptă și…a pierdut alegerile.

Deci, în anul 2000, când noi nu mai suntem copii…am început să credem în draci electronici, dar mai puțin în ajutorul…divin. Însă d-nul Radu Tudor îi spune lu ’ generalul Cercel, cu psihotronicele lui, că el crede în ajutorul divin (bravo lui!) și că…nu pune botul la vrăjeala psihotică.

Însă acest fel de probleme psihotronice, maxo-panici, hilarități extremiste de tot felul nu ar exista printre noi…dacă oamenii, creștini ortodocși români fiind ei, ar avea o mare știință duhovnicească și o bună viață creștină.

Pentru că dracii te fac să ai tot felul de năluci, începi să zbori, vezi în stele, devii superinteligent, mănânci stafide și te…aur, însă toate acestea nu sunt minunate. Sunt întâmplări bagaboante, rele. Cu adevărat minunate sunt…lacrimile de pocăință, virtutea, iertarea, smerenia, fecioria, cumpătarea, milostenia, care îl înfrumusețează pe om cu multă înțelepciune și curăție, de vede pe drac ca potârnichea și nu mai stă cu frici în sân, cu psihotronice, cu sfârșitul lumii.

Viața ortodocșilor e: Bucurați-vă întru Domnul slavei, Care vă bucură pe voi cu bucurie negrăită!

E…liniște și pace, rugăciune, atenție, trezvie…și nu frică de bau-bau.

Când vine dracul la voi și vă spune (ca gând, ca frică, ca idee, ca pasăre, moluscă sau film): O să muriți! O să vă ia dracu, dacă nu păcătuiți! O să vă fie rău!, trebuie să vă vedeți de treabă. Pentru că astea sunt manifestări de înger prost, capsoman, de căpiat, care se laudă clipă de clipă…Pentru că el e făptură ca și voi, și nu zboară prin universul ăsta, cât pare el de mare…vreo muscă fără El, fără Dumnezeul nostru.

Așa că subiect zero…pierdut timpul în timpul mesei…dar am ce să scriu acum.

Folos tot e și când nu e.

„Noi despre ceilalți” sau despre erotismul femeii germane

Despre cum i-au văzut românii din epoca veche pe străini s-a ocupat Dan Horia Mazilu (Noi despre ceilalți), pe care v-o recomand s-o citiți, deși stocul s-a epuizat în librării. Mai ocupându-mă și eu cu recitirea, mi-a atras atenția impresia pe care i-au lăsat-o lui Nicolae Filimon (cântăreț la strană dar și ziarist, polemist și scriitor)… femeile germane. Vă las să vă delectați:

„Mulți dintre călătorii ce au vizitat Germania spun că femeile din acea țară sunt foarte frumoase și, printr-un curs liber ce dau acei călători iluziunei lor poetice, ajung de multe ori a numi pe germane angeli, silfide etc.

Am vizitat și eu o mare parte din Germania, și încă state locuite de adevărați germani; atestez dar că până la un punct oarecare mă unesc cu părerea acelor călători. Este adevărat că prea anevoie ar găsi cineva în alte țări ale Europei atâtea nuanțe de frumusețe la femei, precum le poate găsi acestea în Germania. O statură de amazoană, o talie cât se poate de fină, mâni frumoase, ochi și sprâncene încântătoare, buză ce provoacă coralul și carmenul cel mai fin, dinți mai albi decât avoriul. Iată pentru ceea ce privește frumusețea fizică.

Venind și la partea morală, cată să mărturisim că femeia germană, poate din cauza climei temperată a Nordului sau din alte împrejurări, posedă niște calități morale de mare preț. Unde s-ar putea găsi un caracter mai solid și o educațiune mai perfectă, dacă nu la o femeie germană? Unde s-ar putea găsi iarăși atât de multă modestie și așa de puțină vanitate, dacă nu la o germană? Care pot fi femeile acelea ce ar avea mai mult orgoliu când e vorba de a comite o crimă și o mai mare statornicie în amor decât aceste zâne ale Nordului?

Schiller, în poema sa dedicată damelor, și Schubert, dulcele bard al Germaniei, în celebra sa romanță muzicală intitulată Der Schwanengesang, după părerea mea n-a făcut alt decât a descri fără părtinire caracterul acelor lebede sau nimfe ale Rinului.

Este însă un proverb care zice: Toată floarea își are ghimpele ei; au și femeile germane ghimpii sau defectele lor, și încă foarte mari.

Acestor femei, deși nu le lipsește nimic din nuanțele ce compun frumusețea femeii, le lipsește însă acel nu știu ce care atrage pe om către femeie. În amor ele sunt foarte pedante și ajung de multe ori la niște pretențiuni ridicole. Dacă din nefericire ți-au căzut la inimă vreo germană, alt mijloc ca să reeși lângă dânsa nu e decât să te arăți cât îți va sta prin putință trist, gânditor și din când în când să oftezi, de vei putea.

Când te vei afla conversând cu dânsa, să te silești a te arăta că cunoști literatura germană cu profunditate și să-i recitezi, cu o manieră cât se va putea mai afectată sau ultradramatică, poezii amoroase și corespondențe de ale lui Werther cu Charlotta; în fine, să te pui în genunche și să te târăști înaintea ei, întocmai ca un condamnat înaintea judelui său neplacabil, căci altfel nu vei putea reeși a deștepta amorul în acele inimi de gheață.

Afară de asta, unele germane au o mare pasiune pentru un fel de aventure amoroase cu totul particolare stravagantei lor fantezii. Ce fac dară? Întreprind călătorii pe strada ferată sau pe vapoarele dupe Rin și Elba, iau un aer mândru și pasionat, deschid pe Faust de Goethe sau vreo broșură de poezii de ale lui Schiller și se dau cu totul la o lectură îtreruptă adesea de niște oftări pe care le lasă să semene mai mult cu surprinderile inimii decât cu prefăcătoria.

Dacă li se adresează vro întrebare, mai întâi privesc pe interlocutori ca să vază de lucește pe fruntea lor vreun semn de contie sau baronie, apoi răspund cu o manieră foarte puțin naturală, prin care mai totdeauna și într-un mod singular și indirect fac un panegiric frumuseților și virtuților ce în adevăr nu prea le posed”.

Cam asta e imaginea femeii germane din secolul al XIX-lea, văzută prin ochii unui român… cârcotaș. Nu cred însă că pe nedrept. Observațiile lui cu privire la mutațiile pe care le suferă caracterul feminin în secolul modern (un rechizitoriu dur la adresa femeilor se găsește și într-un capitol din Ciocoii vechi și noi) seamănă foarte mult cu amarele constatări ale lui Eminescu. Filimon zice:

„De multe ori inima mea s-a deschis la amor precum se deschide roza la razele soarelui de primăvară; dar vai! Femeia pe care o credeam creată de Dumnezeu spre a mă face fericit, femeia căreia dezvelisem cele mai intime cugetări ale inimei mele, m-a trădat cu lașetate! Ca și tine, amicul meu, am plâns de durere, dar după ce am făcut observațiuni serioase asupra prozaismului în care au căzut acești demoni în formă de angeli, când m-am convins că femeile din clasa de jos iubesc și vând pe amanții lor pentru aur, că burghezele se inamoră de numele și pozițiunea socială a amantului lor, iar femeile din clasa aristocratică sunt atât de sceptice și epicuriane, încât schimbă amanții mai des decât crinolinele și scufiile, atunci, amice, mi-am uscat lacrimile și, făcând să tacă în inima mea simțământul amorului, mi-am zis: de acum femeia pentru mine nu va mai fi decât un obiect de comerciu, pe care îl voi cumpăra cu prețul aurului sau prin vorbe de spirit dobândite din romanțele cele pline de arsenic ale domnului Paul de Kock!… Rezbel, dar, rezbel neplacabil în contra acestor vampiri ai sexului nostru!”

(Nicolae Filimon, cap. Femei vagabonde în Germania, din vol. Escursiuni în Germania meridională)

Reacția este dură. Nu toți sunt Eminescu, să spună: de-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire / Și iubesc pe acest demon… (Venere și Madonă).

Etapele creației barbiene?

E sub semnul întrebării, pentru că, în ciuda faptului că sunt amintite în mai toate manualele și cărțile de comentarii, tot nu reușesc să le recunosc ca atare.

Să vă spun povestea mai pe scurt, pentru cine n-o știe: Felix Aderca identifica, în lirica lui Ion Barbu, patru etape de creație: parnasiană, antonpanescă, expresionistă și „șaradistă” (ghilimelele îi aparțin). În mai sus pomenitele manuale și cărți de comentarii pentru elevi, se spune foarte limpede că Ion Barbu a fost de acord cu aceste delimitări teoretice ale programului său liric.

Nedumerirea mea majoră stă în aceea că nu știu de unde au putut să tragă această concluzie. În interviul cu Felix Aderca, Ion Barbu nu face decât să le conteste. Nicăieri în critica literară nu am găsit o referință la ele ca și cum ar fi fost bătute în cuie, confirmate de Ion Barbu.

Dimpotrivă, poetul spune: „Deosebești patru momente în evoluția acestor zece ani literari ai mei /…/ Dă-mi voie să întâmpin cu câte o obiecție fiecare din aceste epitete”. Barbu respinge integrarea lui în parnasianism și expresionism, în timp ce epitetul „șaradist” îl consideră neinspirat sau răutăcios.

Cel ce își considera epoca „un secol cefal și apter” (raționalist și fără aripi, nonideal), se definea, paradoxal, ca tradiționalist. Sunt multe de adăugat, dar lăsăm pe altădată.

Nu știu, așadar, cum au reușit să vadă mulți o confirmare în ceea ce este o infirmare și o respingere. Asta îmi amintește de manualele de biologie: știința a descoperit că omul a evoluat din maimuță… .

Au murit?

De trei zile-n coace…gândul îmi tot zice: Ce-or mai face, marii apărători ai Ortodoxiei online, teologul Savatie Baștovoi și teologul Danion Vasile?

O murit? So fi dat cu ereticii? So fii apucat de scris memoriile? Mai așteaptă vreo neregulă eclesială ca să apară la rampă, din nou, pentru fanii din provincie?

Vă rugăm seriozitate, dacă aveți date suplimentare!

Trebuie să știm acest lucru, ca să știm dacă îi mai pomenim la vii…sau la morți…

„Cuvinte cu amândouă mâinile” la stadiul al 2-lea

Cartea-interviu a ajuns la 69 de pagini și interviul cu Răzvan P. (a cerut să nu îi divulg numele și îi respectăm acest lucru) s-a terminat astăzi, la ora 17 și ceva. Are 44 de pagini. Dacă părintele Gabriel Militaru a abdicat, d-l Florin Șerban nu a mai dat niciun semn de viață…a mai rămas de finalizat doar interviul cu d-l Bogdan Stârceanu.

Primele concluzii colaterale:

1. interviurile nearanjate…nu au curajoși;

2. ortodocșii nu știu să își caute vizibilitatea;

3. minoritarii sunt mai rapizi decât majoritarii când e vorba să demonstreze ceva anume.

Vom încheia cartea așa cum este, până la urmă, dar ea arată un simptom, asupra căruia m-am pronunțat și aseară:  ne place să ne ascundem.

Anonimatul însă nu ne ține de cald.

Ca să fii cunoscut cu adevărat nu e de ajuns numai să îți dai CV-ul și să te faci că știi cine ești. Trebuie să demonstrezi că ai principii, că știi să te bați pentru ele, că știi să convingi, că știi să fii tu însuți.

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno