Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Ce fel de…vrem?

Ce fel de noi…vrem…ca să punem problema ce fel de ei vrem? Pentru că ei, alții, țin și de ce fel de noi suntem. Pentru că de noi ține o bună vedere a altora, sesizarea lor, prinderea lor între pleoape…

Și, dacă nu ai văzut nimic genial într-unul genial, care a trăit pe lângă tine și îl descoperi drept Sfânt sau genial, la 3 zile după înmormântarea lui sau la 3 ani sau la 10 ani…ai fost orb, prietene!

Moare Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu, spre exemplu, și nu îl sesizase nimeni, ca aparte, în timpul vieții. Adică toată lumea oarbă buștean…Și, în timp ce papa  de la Roma (dacă îmi aduc bine aminte…) făcea Sfânta Liturghie aude că trebuie să meargă să îl îngroape pe… omul lui Dumnezeu.

Care, Doamne, omul Tău, că noi ne știm numai pe noi?! Pe noi nu ne interesează să-l  vedem pe altul…pentru că noi nu ne vedem nici pe noi cum suntem, darămite să mai vedem și pe oamenii Tăi.

Ca el sunt mulți…Cei de care lumea nu a fost, nu este și nu va fi vrednică…

Pe van Gogh nu l-a cumpărat mai nimeni la tablouri în timpul vieții, pentru că pictura lui li se părea rece și grea…Îi durea capul, sărmanii!…

Dacă dați cu privirea prin viețile marilor Sfinți și oameni ai lumii veți vedea câți prieteni și ce muritori de foame au fost mulți dintre ei. Iar, toți gură cască, toți derbedeii, toate lighioanele, au trăit bine merci…și nu au făcut decât umbră pământului.

Ce fel de oameni vrem să fim? Ce fel de oameni vrem să fim noi și ce fel de oameni vrem să fie cei de care avem nevoie?

Fiecare are o mamă… Dar una e să spui: mama și-ar da și carnea de pe ea pentru mine și alta e să spui: o doare în…de mine. Mama e tot mamă…dar asta numai lingvistic. Mama e mamă dacă e mamă cu adevărat. Dacă nu e mamă cu adevărat nu e nimic important în viața ta.

La fel cu tatăl tău, cu fratele tău, cu ginerele tău, cu socrul tău, cu duhovnicul tău, cu primarul tău, cu profesorul tău, cu prietenul tău, cu cățelul tău, cu peștele tău de acvariu…

Una e să ai un duhovnic…și alta e să ai cel mai  incredibil duhovnic.

Una e să ai un copil…și alta e să ai o minune de copil.

Una e să ai o soție…și alta e să nu dai pe soția ta pe nicio alta, posibilă, imposibilă și metaimposibilă.

E diferență, nu?!

Tot la fel e diferență mare între cum ne vedem noi…și cum ne văd ei, ceilalți.

Ceilalți ne văd în măsura în care s-au șters la ochelari mai înainte.

Nu trebuie să ne mirăm că ne văd fumuriu, argintiu, șușchiu, cafeniu, rozaliu. Imaginea lor, de fotoșop, e imaginea lor…și imaginea noastră e imaginea noastră. Numai că, dacă imaginea lor e mai realistică decât a noastră despre noi înșine, pentru că a noastră e plină de orgoliu de sine, de ipocrizie, de pedanterie, atunci e o problemă.

În primii ani de după revoluție, când făceam primii pași spre dreapta credință, m-am întâlnit cu o fostă educatoare a mea, acum femeie religioasă ca și mine. Și am intrat în discuții teologice.

Mi-a atras atenția asupra unor lucruri din viața mea și din gândirea mea de tânăr de 14-15 ani…și, atunci, pe loc, nu mi-a plăcut deloc. Am zis că nu e adevărat, că nu e bine, că de unde știe ea, că de ce, că da…Însă, în mintea mea, de la mustrările ei, au început să mă sfredelească cuvintele ei.

De ce mi-a zis asta? Dacă e adevărat? Aici are dreptate…Și totuși…

Și, cu timpul, i-am dat, în mare parte dreptate…pentru că cuvintele ei vizaseră lucruri concrete, nelalocul lor, din persoana mea. De atunci încolo…n-am mai sărit ca ars, când a venit vorba despre îndreptare de sine și am început să iau aminte la orice fel de nuanță, de sunet, de privire, de gest, din partea cuiva.

De ce mi-a zis asta? De ce m-a privit așa? Dar dacă trebuia să fac altcumva? Nu ar fi mai bine așa?

Adică sunt ochi și ochi care te văd, te percep, te judecă și te disecă. Unii te disecă cu invidie, cu prostie, cu intoleranță, cu bădărănie, cu curiozitate tâmpă, pe când alții cu dragoste, cu interes viu, din prietenie, din reverență față de tine.

Ce fel de oameni vrem…ca să ne vadă?

Îi vrem doar pe cei care ne adorm conștiința, care ne spun că suntem frumoși, deștepți, impunători, singurii de pe planeta maimuțelor…sau pe cei care ne pun la punct, ne așază la locul nostru mărunt, clar, smerit?

Ce fel de oameni vrem să fim?

Vrem să fim niște fanfaroni?

Niște lamentabili?

Niște impozante deșeuri umane?

Sau…vrem să fim ceva de neexprimat, ceva de unicat, ceva de neegalat?

Ce rămâne după tine, cititor drag? Ce lași în urmă, de neuitat, omenirii? Ce lași în urmă după ce o să-ți mâncăm colacii?

Cine crezi că vei rămâne pentru noi?

Cine crezi?!!!!!!!!!

Did you like this? Share it:

Previous

Profesorul formator al lui Ion Barbu (podcast memorialistic)

Next

„Și un țigan venea, săracu’…

1 Comment

  1. Dan Tudorache

    Zdravana „palma” parinte!

    Ar trebui sa citesc in fiecare dimineata cuvintele acestea, mai ales cele de la urma!

    Ma ajuta sa nu mai dorm pe mine si sa pretuiesc farama aceasta de timp, care trece nespus de repede.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén