Despre cum i-au văzut românii din epoca veche pe străini s-a ocupat Dan Horia Mazilu (Noi despre ceilalți), pe care v-o recomand s-o citiți, deși stocul s-a epuizat în librării. Mai ocupându-mă și eu cu recitirea, mi-a atras atenția impresia pe care i-au lăsat-o lui Nicolae Filimon (cântăreț la strană dar și ziarist, polemist și scriitor)… femeile germane. Vă las să vă delectați:

„Mulți dintre călătorii ce au vizitat Germania spun că femeile din acea țară sunt foarte frumoase și, printr-un curs liber ce dau acei călători iluziunei lor poetice, ajung de multe ori a numi pe germane angeli, silfide etc.

Am vizitat și eu o mare parte din Germania, și încă state locuite de adevărați germani; atestez dar că până la un punct oarecare mă unesc cu părerea acelor călători. Este adevărat că prea anevoie ar găsi cineva în alte țări ale Europei atâtea nuanțe de frumusețe la femei, precum le poate găsi acestea în Germania. O statură de amazoană, o talie cât se poate de fină, mâni frumoase, ochi și sprâncene încântătoare, buză ce provoacă coralul și carmenul cel mai fin, dinți mai albi decât avoriul. Iată pentru ceea ce privește frumusețea fizică.

Venind și la partea morală, cată să mărturisim că femeia germană, poate din cauza climei temperată a Nordului sau din alte împrejurări, posedă niște calități morale de mare preț. Unde s-ar putea găsi un caracter mai solid și o educațiune mai perfectă, dacă nu la o femeie germană? Unde s-ar putea găsi iarăși atât de multă modestie și așa de puțină vanitate, dacă nu la o germană? Care pot fi femeile acelea ce ar avea mai mult orgoliu când e vorba de a comite o crimă și o mai mare statornicie în amor decât aceste zâne ale Nordului?

Schiller, în poema sa dedicată damelor, și Schubert, dulcele bard al Germaniei, în celebra sa romanță muzicală intitulată Der Schwanengesang, după părerea mea n-a făcut alt decât a descri fără părtinire caracterul acelor lebede sau nimfe ale Rinului.

Este însă un proverb care zice: Toată floarea își are ghimpele ei; au și femeile germane ghimpii sau defectele lor, și încă foarte mari.

Acestor femei, deși nu le lipsește nimic din nuanțele ce compun frumusețea femeii, le lipsește însă acel nu știu ce care atrage pe om către femeie. În amor ele sunt foarte pedante și ajung de multe ori la niște pretențiuni ridicole. Dacă din nefericire ți-au căzut la inimă vreo germană, alt mijloc ca să reeși lângă dânsa nu e decât să te arăți cât îți va sta prin putință trist, gânditor și din când în când să oftezi, de vei putea.

Când te vei afla conversând cu dânsa, să te silești a te arăta că cunoști literatura germană cu profunditate și să-i recitezi, cu o manieră cât se va putea mai afectată sau ultradramatică, poezii amoroase și corespondențe de ale lui Werther cu Charlotta; în fine, să te pui în genunche și să te târăști înaintea ei, întocmai ca un condamnat înaintea judelui său neplacabil, căci altfel nu vei putea reeși a deștepta amorul în acele inimi de gheață.

Afară de asta, unele germane au o mare pasiune pentru un fel de aventure amoroase cu totul particolare stravagantei lor fantezii. Ce fac dară? Întreprind călătorii pe strada ferată sau pe vapoarele dupe Rin și Elba, iau un aer mândru și pasionat, deschid pe Faust de Goethe sau vreo broșură de poezii de ale lui Schiller și se dau cu totul la o lectură îtreruptă adesea de niște oftări pe care le lasă să semene mai mult cu surprinderile inimii decât cu prefăcătoria.

Dacă li se adresează vro întrebare, mai întâi privesc pe interlocutori ca să vază de lucește pe fruntea lor vreun semn de contie sau baronie, apoi răspund cu o manieră foarte puțin naturală, prin care mai totdeauna și într-un mod singular și indirect fac un panegiric frumuseților și virtuților ce în adevăr nu prea le posed”.

Cam asta e imaginea femeii germane din secolul al XIX-lea, văzută prin ochii unui român… cârcotaș. Nu cred însă că pe nedrept. Observațiile lui cu privire la mutațiile pe care le suferă caracterul feminin în secolul modern (un rechizitoriu dur la adresa femeilor se găsește și într-un capitol din Ciocoii vechi și noi) seamănă foarte mult cu amarele constatări ale lui Eminescu. Filimon zice:

„De multe ori inima mea s-a deschis la amor precum se deschide roza la razele soarelui de primăvară; dar vai! Femeia pe care o credeam creată de Dumnezeu spre a mă face fericit, femeia căreia dezvelisem cele mai intime cugetări ale inimei mele, m-a trădat cu lașetate! Ca și tine, amicul meu, am plâns de durere, dar după ce am făcut observațiuni serioase asupra prozaismului în care au căzut acești demoni în formă de angeli, când m-am convins că femeile din clasa de jos iubesc și vând pe amanții lor pentru aur, că burghezele se inamoră de numele și pozițiunea socială a amantului lor, iar femeile din clasa aristocratică sunt atât de sceptice și epicuriane, încât schimbă amanții mai des decât crinolinele și scufiile, atunci, amice, mi-am uscat lacrimile și, făcând să tacă în inima mea simțământul amorului, mi-am zis: de acum femeia pentru mine nu va mai fi decât un obiect de comerciu, pe care îl voi cumpăra cu prețul aurului sau prin vorbe de spirit dobândite din romanțele cele pline de arsenic ale domnului Paul de Kock!… Rezbel, dar, rezbel neplacabil în contra acestor vampiri ai sexului nostru!”

(Nicolae Filimon, cap. Femei vagabonde în Germania, din vol. Escursiuni în Germania meridională)

Reacția este dură. Nu toți sunt Eminescu, să spună: de-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire / Și iubesc pe acest demon… (Venere și Madonă).

Did you like this? Share it: