Marele actor comic

Problema lui e o problemă de morală socială. Pentru că marele actor comic nu este un făcător de zâmbete și niciun comicar, un scârțar, un papagal, unul care nu are ce face pe-acasă. Rolul lui e acela de a de-impulsiona avânturile aiurea ale unei societăți. Caricaturizările lui trebuie să atingă punctele cheie ale bolilor unei nații și, prin această bășcălizare a lor omul de jos, de la mijloc și de sus să nu mai îndrăznească cu ușurință să calce la fel ca personajul ridiculizat.

Toma Caragiu, cu fabula, cu așa e în tenis, cu șopârlița, cu peștele prins de alții, cu am să-ți dau un cadou rar, pus sub urmărire…a fost cel care a ghidat o oală sub presiune. I-a dat direcția…

Oala, România, era pusă la foc. Focul era roșu. Focul roșu era antiuman, antireflexiv, antiadevărat.

Și Toma venea, cu față serioasă, cu cuvinte potrivite, împachetat ca pentru întovărășiri…și spunea pozne. Pozne cu tâlc. Pozne adânc verificate…în realitate. Adică băga realitatea…în 3 minute. Pe scurt, ca să nu se spetească cu ascultatul tovarășii.

Și, dacă pe nicăieri nu se spunea că comuniștii sunt inculți, că sunt corupți, că se ia mită, că se stă, că se fură, că socialismul nostru e de rahat de 1, 75 de lei, la Toma, pe scenă sau la televizor, când?, de revelion, se spuneau adevărurile pe șleau. Dar vai, mama mea, ăia erau atât de proști, atât de proști…sau și lor le plăcea, uneori, autoironia, autopersiflarea…de nu se prindeau deloc sau închideau din ochi!

Și Toma spunea, spunea la greu…și oala sub presiune…sorbea tot.

Sorbea absolut tot.

Acum, după Toma, Dem Rădulescu (mai puțin pentru mine…dar le zicea), Doru Octavian Dumitru le zice din scurt. Ultimul e  Mihai Bendeac, așa că la urmă.

Și Doru te ia cu Doru îmbârligătorul, cu ce balcoane ai, am un castravete și nu ți-l arăt, la bloc se bârfește, pune moravurile grele sub picioarele melcului…și le discută, așa, ca pentru gură casă…și le zice tot la fel ca Toma, în registrul zilei…de nu se văd adevărurile românești.

Tu, te uiți, zâmbești, înțelegi, aplauzi…Însă rolul marelui comic e rolul unui profesor de moravuri naționale. Cum marii povățuitori ai Bisericii sunt Părinții celor mulți, la fel, păstrând proporțiile și vorbind despre lucruri interconexe cu preoții, marii comici se reped în lucrurile stricate ale societății…ca să facă lumină.

În zilele noastre, tânărul și inimosul Mihai Bendeac, a ridicat, prin joaca de-a Traian Băsescu (singurul său rol total autentic) adevărul național, din nou, la cota de sus, a lui Toma Caragiu. Dacă Doru face tiplogii diverse și nu a ironizat, cu precădere, pe masculul prim al poporului (mă refer la reprezentare și nu la masculinitate), Mihai a spus în personajul Băsescu tot ce spune poporul, pe la colțuri sau prin piețe, acasă și la școală, oriunde, despre cel care îi conduce.

Și Bendeac a făcut prin această reprezentare a păcatelor celor din fruntea țării, ceea ce a făcut Toma Caragiu cu Ceaușescu și cu comunismul și Doru Octavian Dumitru cu primii ani de post-comunism.

Iar poporul nu se uită la campanii electorale, la discursuri prezidențiale, la declarații de presă…ci la adevărurile lui Bendeac despre Băsescu, care e mai tare decât președintele României în mentalul public. Dacă ai intrat în gura lui Bendeac că te culci cu Udrea, că fata ta e o nătângă, care nu știe să vorbească și fituie toată ziua bani, că tu nu muncești ci ești un papă lapte, că ești infractor și prost crescut, poporul asta știe despre tine și așa rămâi în povestea lui.

Ați văzut ieri când a pierdut fiul lui Prigoană alegerile? Ce s-a spus la TV? Bine că nu a luat ăla deputăția, că e fiu de bani gata și e plimbător prin cluburi. Pe marele public nu îl interesează cine ești…ci ce se spune despre tine. Dacă aia se spuneaia ești.

De aceea, dacă minimalizezi pe marele actor, pe marele scriitor, pe marele teolog, pe marele medic, pe marele inventator al unei nații nu faci decât să fii penibil, pentru că ei, prin firida lor de reprezentare, te reprezintă pe tine, care nu te cam spetești cu munca și cu făcutul.

4 comments

  • Sunt de acord cu Dvs!

    Creatorul repzentativ, din orice profesie, trebuie apreciat la adevarata lui valoare.

    Insa pentru ca ati adus in discutie un monstru sacru ca Toma Caragiu, permiteti-mi va rog sa va intreb, cum apreciati Dvs. calitatea divertismentului de azi, in comparatie cu calitatea celui de atunci?!

    Satira zilelor noastre mai are „perdea”, sau e mai „misto” s-o zici asa, cum se cheama in cartea de anatomie?

    Parca umorul din acele timpuri il solicita mai mult pe dragul telespectator, parca il obliga un pic sa gandeasca, sa constientizeze peniblilul, iar apoi sa rada.

    Daca incerci, ca actor de comedie, sa spui poanta intr-un mod cat mai grosolan posibil, sa te scalambai la fata, iar apoi sa bagi repede niste jingle-uri cu rasete si aplauze frenetice, pe mine m-ai pierdut, desi consider ca am un simt al umorului foarte dezvoltat.

  • Majoritatea comicilor români reduc umorul la ceva mult prea facil…sau dezgustător, fapt pentru care, din actualitatea imediată, am dat doar două nume, mari și late: pe Doru și pe Mihai, pentru că celalte nume cred că ori retușează ce-a prins odată ori sunt prea vulgari ori sunt cu râs sporadic.

    La nivel online începe să prindă teren râsul cataclismic: adică râd de defecte care nu țin de noi, de accidente, de drame.

    Așa ceva nu se face!

    Râsul de esență tare, cu școală, ca la Toma, e râsul care ridică o nație, care o învață să privească inteligent lucrurile.

    Fabula nu e o luare la mișto, ci o moralizare cu conținut continuu.

    La fel sunt și zicerile bătrânești: experiență verificată.

    Râsul sentențios, în care spui lucruri formidabil de tari în puțin timp e râsul care ne trebuie…și acela lipsește.

    Orice popor are și oameni cu gust și tâmpiți… Și eu cred că televiziunile de anul nou, cu manele și fără râs, ne cred tâmpiți…sau nu mai știu să fie profesioniști ai imaginii, ca cei de la începutul televiziunii românești, care, cu alb-negru și trei recuzite…făceau showuri de ore.

    Însă râsul profesionist are nevoie de genii care se dedică pentru așa ceva. Comicii sunt actori și nu lăcătuși mecanici.

    Deci artă și… ținere sub vizor a realităților de tot felul.

    Vă mulțumim că ați revenit în viața noastră!

    Cartea noastră a trecut de 70 și ceva de pagini.

  • „Dar vai, mama mea, ăia erau atât de proști, atât de proști…sau și lor le plăcea, uneori, autoironia, autopersiflarea…de nu se prindeau deloc sau închideau din ochi!”

    Partea trista e ca comunistii nu erau atat de prosti precum pareau activistii marunti.

    Mai degraba inchideau un ochi – dar cu un scop clar.

    Ei aveau lectia propagandei insusita foarte bine si lasau aceste „supape” ca Toma Caragiu, Stela si Arsinel, sau anumite carti mai taioase sa fie publicate – tocmai pentru ca mamaliga sa nu explodeze.

    Sau la fel unii poeti sau reporteri erau lasati sa scrie lucruri critice despre partid, in chestiuni minore, dar cand venea vorba de o lege nepopulara sau de o directiva foarte spinoasa, imediat arata de partea cui este reporterul „independent”.

    Se dadeau uneori guri de aer sau impresia de dezghet, dar nu era decat o mana de fier intr-o manusa de catifea – cel mult.

    Nu bag mana in foc ca e adevarat – dar din cate am inteles de la ai mei asa stateau lucrurile.

  • Eu cred ca in ziua de azi comediantii nu mai sunt amuzanti pentru ca nu mai e chiar atata nevoie de ras „eliberator”.

    Din moment ce de bine de rau tara se afla pe drumul cel bun, nimeni nu mai moare de foame, oricine poate sa plece unde vrea, oamenii nu mai sunt chiar asa stresati si atunci nici nu se mai intampla chiar atatea situatii absurde cum se intamplau inainte de 1989.

Dă-i un răspuns lui Florin Șerban Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *