Din cuvânt în cuvânt

E sigur: oamenii înțeleg acele cuvinte pe care le consideră ale lor. Și când trec de limba lor spre alte limbi înțeleg cuvintele englezești, franțuzești, grecești, arăbești ca pe ale lor…și nu ca pe ale englezilor, francezilor, grecilor sau ale arabilor. Le înțeleg din punctul lor de vedere, pentru că le altoiesc pe zestrea lor nativă.

Și bine fac! Pentru că nu poți să uiți limba ta ca să o înveți pe alta, ci, pentru totdeauna, limba ta țâșnește din tine, pentru că a fost cea întru care tu te-ai format.

Ajungi să știi că zăpadă e snow (în engleză), dar și neige (în franceză). Numai că tu te-ai bătut cu zăpadă, te-ai aruncat în zăpadă, te-ai dat pe derdeluș în zăpadă…în limba română. De aceea, zăpada e mai întâi zăpadă și nu Schnee (ca în germană), după cum Albă ca Zăpada nu e Schneewittchen, ci ca pe românește.

Cei care confundă dicționarul cu corectitudinea lingvistică nu pot să scrie poezie. De ce? Simplu! Pentru că definițiile de dicționar sunt una și, pentru poezie sau în poezie, zăpada nu e „precipitație atmosferică solidă, sub formă de fulgi albi, alcătuiți din cristale de apă înghețată; strat provenit din aglomerarea acestor fulgi, când temperatura solului este sub 0° C”, ci ninsoarea e un sărut, o gâză, tu, eu, un biscuite, o insectă, o lecție de reamintire…

Limba mea interioară sporește limba vorbită și limba academică, care nu e totuna cu cea vorbită. Limba vorbită e mult mai complexă ca limba academică, pentru că limba vorbită e limba trăită. Și când trăiești te exprimi în legătură cu celălalt sau cu tine…și nu cu cartea! Cartea te-a învățat cum ar fi…Tu, când vorbești, spui cum este și vreau să fie…

De aceea, cuvintele sunt pentru tine ale tale și nu, în primul rând, ale limbii române. Și cine are o pronunțată conștiință a posesiei limbii române devine scriitor, fără doar și poate, pentru că vede cum limba română țâșnește din el în mod viu, clar, clarificator…

Limpezim limba română cu fiecare folosire a unui cuvânt într-un context personal, care e altul decât până acum. Observăm cum ea devine foarte permeabilă pentru definirea de sine, tocmai pentru că noi știm să greșim în română, cum știm să și creăm cuvinte în limba română, pentru că o știm foarte bine, îi simțim viul, viața, care trece prin noi…

Nu la fel de ușor e să greșești în limba greacă sau în limba arabă, dacă tu ești român. Ca să știi să greșești în arabă, știind de fapt cuvântul, trebuie să știi foarte multe forme ale unui cuvânt, lucru care ia ani de zile…

De ce învățăm limbi străine? Răspunsul meu e acesta: pentru ca să fim mult mai clari, mai expresivi și mai profunzi în limba română. Alte limbi vin ca să facă de cristal, cu multe profunzimi, limba ta, în care îți stă viața.

Tocmai de aceea treci din cuvânt în cuvânt și din limbă în limbă…spre tine, spre identitatea ta lingvistică, culturală și teologică în primul rând. Pentru că cuvintele se structurează interior în măsura în care te apropii mai mult, tot mai mult de Dumnezeu și de oameni. Ca să înțelegi fraza ultimă trebuie să fi trecut printr-o mare umilire în limba ta, printr-o mare smerire de gând și faptă, pentru ca să știi esențialul.

Și esențialul e acesta: totul îți aparține!