Am auzit pe mulți spunând că ei cred în Dumnezeu, dar nu pot, de exemplu, să creadă în prostiile din Viețile Sfinților. Nu pot să creadă, adică, în minuni. Există un Dumnezeu, mai presus de toate religiile, un Spirit universal,  mă rog, numiți-l cum vreți, dar nu poți să crezi că marea s-a despicat în două sau că soarele a stat în loc sau că aurul s-a prefăcut în șarpe și viceversa.

Credința în minuni e infantilism, băbism, habotnicie. Nu poți să crezi în cele enumerate adineaori și în multe altele, dacă nu vrei să stârnești râsul ciorilor.

Am însă o nedumerire: dacă poți să crezi în Dumnezeu, adică chiar în Dumnezeu ca Ființă veșnică, atotputernică, atotcreatoare, dacă ai măcar bunăvoința să vrei să încerci să accepți această ipoteză, sau măcar într-un Spirit universal, care e tot veșnic și infinit, adică… dacă vrei și poți să crezi în Ceva/Cineva care te depășește cu mult, îți întrece toți senzorii și toată forța de expansiune a gândirii, mai presus decât îți poți imagina vreodată… atunci: cât e de greu, odată ce ai făcut acest pas enorm, să poți să crezi că acest Dumnezeu care întrece toate limitele universului și ale rațiunii umane, poate să facă niște minuni care par minuni?

Cine e de râsul ciorilor: cel care crede în Dumnezeu și în minuni sau cel care ar crede în Dumnezeu dar nu poate să creadă în minuni?

Did you like this? Share it: