Îmi plac lucrurile vechi…
Da, îmi plac lucrurile vechi, bătrâne… Îmi plac piramidele, limbile vechi, fonemele și cuvintele arhaice, vestigiile străvechilor cetăți și orașe… Tot ce sună a vechi, tot ce arată o clipă din istoria umanității, pe care o resimt, o trăiesc ca pe istoria mea personală, ca pe viața mea. Doar că am nevoie să mi se aducă aminte unele etape…
Recunosc, sunt vinovată: mă interesează mult mai mult cultura sumero-babiloniană sau akkadiană, civilizația ebraică, egipteană sau elenistică (despre care vreau să am timp să citesc cărți sau să ascult conferințe) decât… o paradă de modă, un eveniment monden sau o repriză de știri sau de interminabile talk-show-uri despre aceleași lucruri și care mă plictisesc de moarte.
Frivolitatea timpului prezent e acid sulfuric pentru nervii mei, e corozivă pentru sănătatea mea. Nu pot să-i înțeleg pe oamenii care au timp pentru exterior și niciodată răbdare pentru interior, pentru lumile lăuntrice. Nu pot să-i înțeleg pe cei care privesc istoria globului ca pe ceva care nu-i interesează. Pentru mine istoria începuturilor lumii, evoluația umanității în secole și milenii e o problemă privată, dură, tăioasă chiar.
Lucrurile vechi au mireasmă de viață, nu de moarte. Mi se pare că au încă în ele imprimată viața celor care le-au construit, le-au creat, au trecut pe lângă ele, palpită de spiritul oameilor ascuns în ele, încă respirând în piatră, în foi… Mai mort e un meci de fotbal unde se fluieră și se înjură pentru trecut timpul și defilat prostia sau o dezbatere de doi bani găuriți despre vedete și vedetisme.
Prezentul capătă alte dimensiuni, când e măsurat la scara istoriei și a veșniciei…
O, teatru de păpușe… zvon de vorbe omenești,
Povestesc ca papagalii mii de glume și povești
Fără ca să le priceapă… După ele un actor
Stă de vorbă cu el însuși, spune zeci de mii de ori
Ce-a spus veacuri dupolaltă, ce va spune veacuri încă,
Pân ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă.
(Scrisoarea IV)
