E greu să explici (pentru că e greu să-ți reprezinți) și cu atât mai mult să traduci toate reieșirile de cuvinte dintr-un cuvânt de bază românesc, cel mai adesea foarte scurt.

Spre exemplu: mic. Și avem diminutivările: micșor, micuț, micuțel, mititel… Acum care e diferența între micșor și micuț?

Am prins un pește micșor adică de dimensiunile unui deget de lung iar unul micuț, un pui, puiet, de vreo jumătate de deget.

Asta știu eu din vorbirea curentă, pentru că dicționarul nu explică cuvântul. Iar eu îl știu pentru că respect dimensiunea vorbită a cuvintelor, care explică conținutul lor.

Dacă aș aștepta de la dicționar explicații…aș spune că nu e nicio diferență între cuvintele acestea…ceea ce e cu totul fals.

Pentru că fiecare cuvânt apare într-o limbă ca o utilitate și nu ca un adjuvant.

Dar micuțel? E cât o unghie de om.

Numai că mititel…nu e a patra gradație a micului sau a foarte micului, ci el e în antiteză cu măricel. E mititel în comparație cu cineva mare și se explică dimensiunea lui în comparație cu termenul său de comparație.

Ce vreau să spun în definitiv? Cuvintele au valori dinamice. Același cuvânt nu exprimă același lucru în contexte diferite, chiar dacă nu își schimbă înțelesul în mod radical.

E un scriitor minor în comparație cu un scriitor genial. Nu e minor în sine, ci în relație cu un altul.

Un copil minor e un copil mic. Însă copilul e micuț nu pentru că nu e mare, ci pentru că el e privit cu dragoste, cu gingășie.

Cum traducem gingășia, greața, minunarea, frumusețea? Ele nu sunt cuvinte ci stări foarte complexe. Ele nu pot fi traduse literal ci printr-o înțelegere și artă aparte.

Did you like this? Share it: