Predică la Întâmpinarea Domnului (2010)
Iubiți frați și surori întru Domnul,
din nou vă întreb…și ne întrebăm: Ce înseamnă astăzi să-L întâmpini pe Dumnezeu, pe Care nu Îl cuprind cerurile, nu Se vede și pentru a-L sesiza, a-I vedea slava Lui ai nevoie de multă curăție? Noi ne facem că Îl întâmpinăm sau chiar…Îl întâmpinăm? Nu cumva spunem, ca la Dumnezeiasca Liturghie: Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc…dar noi goi am venit…și tot la fel am plecat?
Căci lumina adevărată nu e lumina soarelui, nu e lumina de la bec, nu e puterea minții de a gândi, de a vedea lucrurile…după cum Duhul cel ceresc nu e…o rafală de vânt, nu e un porumbel, nu e o stafie, nicio străfulgerare de ploaie…ci, în ambele cazuri e vorba despre slava lui Dumnezeu, a Acestui Dumnezeu, a singurului Dumnezeu, a Dumnezeului treimic, în care Tatăl a trimis pe Fiul în lume, întru Duhul Sfânt…ca să mântuie lumea.
Și cum să-L întâmpini pe Hristos, Care e de-a dreapta Tatălui acum, în clipa de față?
E întâmpinarea…o întâmplare?
Toți care venim la Biserică, la acest dumnezeiesc praznic Îl întâmpinăm pe Hristos, așa, pentru că slujim Liturghia sau pentru că o ascultăm…sau doar unii Îl întâmpină iar ceilalți se prefac?
Cum să Îl întâmpini pe Cel de care Se cutremură munții, de Care Se înspăimântă și își ies din sine Puterile cerești, de Care dracii se îngrozesc?
Ce să-I faci unui astfel de Dumnezeu?!!!
Să Îi dai să mănânce?! Cum? Ce Îi place lui Dumnezeu să mănânce? Cum să Îi dai Lui să mănânce, când El ne dă nouă să ne săturăm,din roadele pământului și din vinul viței, din merele livezii și din apa izvoarelor?
Să Îl primim în casă?!! Ce fel de casă ne-ar trebui pentru El, Care nu încape nicăieri? Pentru că El a făcut lemnul, spațiul, timpul, pământul, iarba, apa, Îngerii, oamenii, aerul, enzimele, mineralele, glucidele, lipidele, munții, fierăstrăul, computerul, clanța de la ușă, mașina, satelitul, avionul…
Atunci cum Îl întâmpinăm…dacă nu știm să Îl întâmpinăm?
În Evanghelia zilei, doi oameni (după cum spuneam și în anii anteriori), plini de har…au fost singurii întâmpinători ai Domnului, când e adus la templu, cf. Lc. 2, 25-38. Adică o lume întreagă nu a simțit nimic…și doar doi…Îl văd.
Conform Tradiției Bisericii, Sfântul Simeon Primitorul de Dumnezeu fusese unul dintre cei 72 de scriitori ai Septuagintei și a vrut să elimine din traducerea sa Is. 7, 14, adică faptul că Fecioara va naște pe Mesia și va rămâne Fecioară. Ca drept pedeapsă pentru asta…a trăit 360 de ani, până S-a născut Domnul. Și când spune cuvintele de la Lc. 2, 29-32, pe care noi le cântăm la sfârșit de Vecernie, sărmanul, le-a spus din toată inima, pentru că dorea să moară acum…
Slobozește-mă, Doamne, din lumea asta plină de dureri! Eliberează sufletul meu de trupul acesta foarte îmbătrânit, pentru că acum am văzut, cu ochii fizici și cu ochii inimii mai presus de toate, Mântuirea Ta, pe Iubitul Tău Fiu Iisus Hristos, Care este Lumina noastră, Lumina din seara acestui veac, a acestei lumi, care așteaptă cu dor…zorii zilei fără final, ziua veacului celui veșnic, care va să vină!
Deci un moș foarte moș, Simeon…de 360 de ani și o văduvă de 84 de ani (Lc. 2, 37), a căror vârstă, însumată, era de 444 ani (reprezentând tot pământul, cel cu 4 puncte cardinale)…Îl așteaptă pe Domnul și nu băieți frumoși și sprinteni sau fete bucălate și bine fardate. Ci pe Domnul, Cel care S-a făcut Prunc, pentru ca orice prunc să se facă fiul lui Dumnezeu după har, prin Botez, Îl primesc doar doi oameni în brațele lor…pentru că Îl purtau, în dorul lor, în mod necontenit.
Unii stau și se întreabă: De ce creștinii ăștia căsătoriți sau monahii, avizi de mântuire…nu se plictisesc de atâta evlavie? Nu cumva cu toții sunt impostori, se dau de Sfinți, dar niciunul nu dorește sfințenia? Nu s-or fi plictisit toată ziua cu Doamne miluiește!, cu posturi, cu mersuri la Biserică, cu tot felul de pelerinaje la pupat Moaște de Sfinți?
Și se întreabă astfel…pentru că ei nu așteaptă nimic…deși sunt așteptați și ei, la rugăciune și la pupat de Moaște de Sfinți…de același Dumnezeu ca și noi. Numai că, pentru a vrea să Îl iei în brațe pe Dumnezeu, să fii cu El, să trăiești și să mori împreună cu El, trebuie să ai un dor, un dor nespus, fără sațiu pentru El. Pentru că numai acest dar, această mare harismă te face să fii îndrăgostit lulea de Dumnezeu și să nu îți pese de nimic altceva decât de Împăratul doririlor.
Și răspunsul crunt pentru unii…fericit pentru alții, e că Îl întâmpină pe Domnul, pe 2 februarie 2010, cine L-a întâmpinat și în alți ani sau cine Îl întâmpină tot timpul, secundă de secundă, pas de pas, în inima lor. Tot ei Îl văd azi, dacă L-au văzut ieri. Și cei care Îl văd pe El întru slava Sa sunt puțini, pentru că cei puțini, cei care vor, cei care vor cu toată inima Îl văd pe Dumnezeu și vederea Lui nu e pentru oricine doarme în post.
Liturghia, slujbele sunt scrise de Sfinți, care știau la sigur, din experiență, ce înseamnă: am văzut lumina cea adevărată sau că noi slujim împreună cu Sfinții Îngeri sau că acolo, la un moment dat, acolo, pe altar, nu mai e vin și pâine, ci Hristos cel viu, în Trupul și Sângele Lui.
Cei care au scris slujbele nu au citat pe alții…ci au spus din experiență, pe lângă ce au primit, cu mare sfințenie, de la predecesorii lor. Și, de aceea, când slujeau și făceau un gest liturgic, cum îl numim noi astăzi, nu dădeau așa, cu mâna prin aer sau prin apă, fără să simtă nimic, fără să vadă nimic, că…așa e scris în Tipic, ci când binecuvântau simțeau că dau har altora, când sfințeau apa simțeau și vedeau harul căzând în apă și când slujeau Liturghia, chiar slujeau cu Sfinții și cu Îngerii și cu Domnul și cu Prea Curata în primul rând, văzând cum slava lui Dumnezeu, harul, sfințește pâinea și vinul euharistice.
Pentru că atunci când îți întâmpini fiul sau prietenul la gară, pe Alexandru sau pe Augustina, nu întâmpini trenul, nici aerul, nici o poză a lor…ci pe ei, în carne, oase și suflet. Și te bucuri de ei, cu ei, zile, nopți, ceasuri…mănânci, bei, te veselești frumos, pentru că au venit ei…la tine.
Tu și el.
Tu și ea.
Hristos cu mine.
Hristos și noi.
Însă, cine L-a văzut pe Hristos…ca să Îl îmbrățișeze în ultimul timp, deși am făcut slujbe, Liturghii, predici nenumărate? Ce v-a spus Hristos, dacă L-ați văzut recent, ieri sau astăzi, extatic, dv., iubiți frați și surori întru Domnul? Aveți un mesaj de la El? Spuneți-ni-l și nouă, vă rugăm frumos!
Însă, s-ar putea, ca dintr-o lume de miliarde de oameni, doar unul, doi, zece…sau niciunul (Dumnezeu știe!) să Îl fi văzut pe Hristos, pentru că și Hristos a dorit să i Se arate.
Noi, după cum știți, ne dăm de ortodocși, de credincioși, de valabili…dar Dumnezeu nu e de acord cu ce credem noi despre noi înșine. El ne lasă în pace, nu ne dă niciun semn că ne cunoaște…dar noi o dăm înainte, cu: noi suntem ortodocși, noi nu suntem ca episcopul cutare, care s-a împărtășit cu romano-catolicii și nici ca patriarhul cutare care este ecumenist, noi avem duhovnici mari și frumoși, noi le facem pe toate, suntem îngeri…
Dar Dumnezeu ne lasă…fără niciun răspuns!
Noi: Da, Doamne, nu suntem noi cei mai nenorociți dintre ortodocși, noi, cei mai huligani, cei mai sfinți, mai sfinți ca toate Puterile cerești?! De ce nu ne bagi în seamă? De ce nu îi omori pe evrei, pe baptiști, pe ecumeniști, pe fașciști, pe ăștia cu cipuri, pe antihriști, pe toți care nu sunt…ca noi?
Și Dumnezeu tace! Pare că doarme…Nu îi aude pe răgnitori, cum nu i-a auzit pe preoții lui Baal.
Noi: Cum, Doamne, nu ne auzi pe noi?!!!! Dar nu suntem noi, ortodocșii Tăi, nu le facem noi pe toate, nu suntem noi semilunele de pe cer?!!!!
Și Dumnezeu, ghidușar cu răgnitorii, nu zice nimic. Tace…
Însă, Dumnezeu nu tace cu toți, după cum spuneam. Ci, cei care împlinesc poruncile Lui, pentru că Îl iubesc pe El, acelora li se arată, mai umbros sau mai deslușit, întru slava Sa, în mod minunat și aceia știu ce face Domnul, cum trăiește Domnul și cum vrea să fie întâmpinat.
Acum nici nu trebuie să credem că, într-o clipă, dacă ne sforțăm cu toții…o să devenim văzători de Dumnezeu. Nu! Însă, când auzim că e praznicul Întâmpinării Domnului sau al Răstignirii, Învierii, Înălțării Lui, nu trebuie să credem că venim la un spectacol din trecut, fie el și liturgic…ci că veim la El, Care face și astăzi cu noi, în mod tainic, ce a făcut cu cei de atunci, de acum 2000 de ani.
Pentru că El e viu mereu și va fi viu mereu. Și Cel viu ne întâmpină pe noi astăzi, cum a venit să îi întâmpine și pe Simeon și pe Ana. Căci, mai întâi de toate, nu cei doi L-au întâmpinat pe El, ci El, ca la fiul, fost curvar, i-a întâmpinat pe ei.
Pentru că El a venit din cer, nedespărțindu-Se de Tatăl și de Duhul, pentru ca să fie prezent la această…întâlnire.
El și astăzi e punctual: vine la întâlnirea cu noi. Numai că noi tăiem frunze la câini prin altă parte și nu știm că El e aproape de noi, de gura noastră și în noi, numai că trebuie să dăm glas chemării Lui.
Și El vine!
Vine mereu la noi!
Vine și când noi suntem cam plouați, cam înfrigurați, cam ranchiunoși, cam lălâi la minte, cam fără bani, cam desconsiderați…
El vine…și focul e în fața Lui, ca să judece viii și morții!
El vine și slava Lui e pentru unii foc, chin, disperare, enervare iar pentru alții e mângâiere, dulceață, feciorie, curățenie, îndumnezeire.
El vine…întâmpinați-L!
Domnul din cer vine! Descoperiți-vă mintea de gânduri lumești, ca să vă facă mintea cer al vederii Sale!
El vine la noi și rămâne cu noi…pentru că deja a început ospățul fără de sfârșit, în care fericit este cel ce stă la masa Mielului, ca să se bucure pentru veșnicie. Amin!