O nuvelă dialectală de excepție (scris + audio)

Constantin Stănoiu

Aici, pentru a asculta și a downloada.

Podcastul nostru are 16. 21 minute (lectură și comentariu).

Cum…care muma a bătrână?

Muma a bătrână, soacra babii Florica şi bunica tatii, o bătrânică micuţă şi slabă, adusă de şale ca semnu-ntrebării. Iera bătrââână, bătrââână, până şi Dumnezău, nu numai ia, îi uitasă vârsta.

Muma a bătrână avea pielea feţei şi a mânilor, alb-rozalie, încreţîtă precum scoarţa de copac, micuţă şi gârbovită cum vă spusăi, do’r oichi-n cap, vioi şi limpez’, de-un albastru senin şi clar ca de copil, de su’ pleoapele-i încercănate rămânând tineri şi iscoditori, precum îi iera şi firea. Iera o bătrână curată, şi toată viaţa iei, i-a plăcut să să-mbrace-n ie şi poale albe, cu cătrinţe decolorate de vreme, poate mai bătrâne ca ia, şi-n picioare cu nişte opincuţe mici, din piele de porc.

Vorbea cu-n glas tremurând, sacadat şi subţîre, capu’ tremurându-i neobosît într-o parte şi alta, ca de altfel întregu-i trup firav. Dimineaţa de noapte, ieşea din odaie-mbrăcată, sprijinindu-să în ciumagu’ noduros de alun, cobora încet, cu grijă, cele trei trepte ale scării veichi de lemn, ţînându-să de balustradă.

Străbatea cu paşi şovăielnici şi mici cei câţ’va metri până la gardu’ veichi de ulucă, îşi punea ciumagu’ rezemat lângă ia, îşi rezema mânile pe capu’ scândurilor gardului scund, şi-şi punea bărbia ascuţîtă pe dosu’ palmelor, privind iscoditoare la dial şi la vale .

Trecea câte-un om sau muiere pe şuşa şi-i dadea bună dimineaţa sau bună zîua:

– Să traieşti mumă, să-ţ’ dea Dumnezău sînătate! Or’ dumneta cine ieşti şi de-al cui ieşti?
– Păi… io-s Mărin al Gichii-al lu’ Coteţ!
– Eeei, de-al lu’ Coteţ? Da’…care Coteţ mumă, că nu măi ştiu!
– Păiii…Lionora o chema pe a bătrâna a lu’ tata…

– I-auz’! Ieşti copilu’ Lionorii?
– Nu copilu’, nepotu’! Tata-i copilu’ Lionorii!
– I-auz’! Măi stai, nu pleca, să te măi întreb ceva: Lionora să ţîne bine?
– Ăhăăă, mumă! Ce să să măi ţînă, c-a murit săraca… de treij de ani şi ceva!

– Săraaaca, Dumnezău s-o ierte! De treabă muiere Lionora…
– Io mă duc mumă c-am niscai treabă, să dau de perceptor. Săru’ mâna!
– Să trăieşti mumă, să-ţ’ ajute Dumnezău pe un’e-ai merge!

Muma a bătrână rămânea sîngură, privind din nou la dial şi la vale pe şuşa, do’r o măi trece careva, să măi stea de taină cu iel. Să apropie o fetişcană la vreo zăce-doişpe ani.

– Săru’ mâna mumă!
– Să trăieşti frumuşaţa mumii! Stăi o ţîră să te-ntreb ceva!
– Da mumă!
– Ori cum îţ’ zîce dumneta?
– Nuţa-m’ zîce!

– Eeei, da, Nuţa! Ori de-a cui ieşti mumă?
– A Măriii lu’ Costică al Floarii, m-ai măi întrebat şi ieri!
– Am uitat mumă, că-s bătrână şi uit! Da…dumneta pe cine măi ţîi de bărbat?
– Păi io-s mică mumă. Ăhăăă, mai am până mă mărit!

– Păi să te măriţ’ mumă, să nu rămâi aşa că…nu-i şede bine la o muiere sîngură fără om.
– Ei, m-oş mărita io, da’ nu de-acu’, măi târzîu! Săru’ mâna, plec!

Iote-aşa, cine trecea p’in dreptu’ nost’, sub nici-un chip nu putea scăpa de iscodelile mumii a bătrâne.

Câââtă-i zîulica de mare, muma nu să dezlipea de gard, oprind lumea şi ţînând-o de taină. Nici la masă nu intra-n casă. Îi aducea baba Florica sau mama, câte-o straichină cu mâncare şi-o felie de mămăliga ori turtă, şi mânca pe-o băncuţă din dosu’ gardului, măi mult vărsând zama din lingură pân’ la gură, cu mâna tremurandu-i, da’ cu grije, fără să-i pice  pe haine.

Io şi sor’-mea, văzând-o pe muma a bătrână aşa gârbovită, ne întrebam cum o pune-n tron cân’ o muri.
– În fund o pune da’…tre’ să-i facă măi ‘nalt capacu tronului, să încapă în el, îi zîceam io, ăla deşteptu’, soră-mii!
– Taci bă prostule, cine-a măi văzut mort să stea-n fund în tron? O pune-ntr-o dungă! Băăă frate-meu, da’ prost ieşti mă!
– Proastă ieşti tu, cine dracu-a măi văzut mort să stea-ntr-o dungă în tron!
– Ba-ntr-o dungă!
– Ba în fund!

– Ba-ntr-o dunga!
– Ba în fund!
Până la urmă, ajungeam la păruială, şi iera nevoie de mama să ne  despartă, altoindu-ne câte-o joardă peste cur.

Într-o zî, ne-a dus mama pentru o săptămână la bunicii ăilanţ’, într-un sat vecin. A venit după doo zîle după noi şi ne-a dus acas’: murisă muma a bătrână.

Cân’ am ajuns acas’, în mijlocu’ odăii ale bune di la drum, am văzut pe-o masă, tronu’, care-l ştiam de mult în pod, în care era aşezată, culmea, pe spate, muma a bătrână. Să-ndreptase moartă, cum poate nu mai iera din tinereaţăle iei!

În tindă, rezemat de privor, iera capacu’ tronului, pe care cineva desenase cu văpsa o cruce mare, şi crucea noo din lemn de stejar, pe care iera scris cu litere de-o şchioapa numele iei, Maria, nume pe care nu-l ştiam, şi varsta: 99 de ani.

O ţîră de măi trăia, muma a bătrână facea suta. De ani!