Ochii lui prea pătrunzători…alături de tremurul mâinilor și de vocea caldă…și ochii mei avizi de sufletul lui. Fiecare amintire e o amintirea plină…chiar dacă, parcă, nu mai îmi aduc nimic aminte. Nimic serios. Unde s-a dus toată această memorie? Însă ceva e cert: sunt liniștit cu tot ce-am uitat și, smerit, cu tot ceea ce îmi aduc aminte. Îl port în mine. Îl duc mai departe. Și, pe fiecare zi, văd delicatețea acestei purtări a Părintelui meu.
*
Multe caiete, pagini scrise de către mine. Însemnări peste însemnări. Toate m-au limpezit. Toate dramele și bucuriile și-au adus aportul lor. Mă uitam astăzi la zăpada din jur…și îmi dădeam seama că zăpada e și ea o…uitare. O uitare care îți face bine. Iar frigul e o regenerare a plămânilor. Frigul, cu aerul său rece…
*
Mă încearcă, de multe ori, un dezgust vizavi de oamenii care nu știu să fie recunoscători. Care nu percep bucuria ce le-o faci intrând în viața lor. De ce atâta ingratitudine?!…
*
Uneori nu mai vreau să scriu…ci vreau să tac. Și tăcerea e o vorbire…Și rugăciunea e o tăcere…În cea mai mare parte rugăciunea e tăcere. Ne fandosim prea mult pentru câte păcate avem și facem…Mereu facem…Păcatele noastre au și ele nevoie de tăcere ca să se cauterizeze…să se destrame…
*
Fragilitatea noastră e înfiorătoare…în primă fază. Apoi înțelegem că toate au un rost…mai mare decât propria noastră minte.
*
Bătrânețea e delicatețe pe cât e și amărăciune.
*
Oamenii scriu prost…până nu devin autentici. Când autenticitatea înseamnă dramă…fiecare începe să aibă străfulgerări de măreție.
*
Ereticul e un elev ratat. Un elev care nu a învățat măreția smereniei.
*
Cărțile nu mai au prea mulți cititori, pentru că, din ce în ce mai mult…oamenii nu mai gândesc. Oamenii care gândesc…au nevoie de confirmări. Cei care nu gândesc…nu au nevoie decât de afundarea în uitarea clipei. De aceea nu se mai citește: pentru că nu se trăiește serios, responsabil.
*
Bucuria înseamnă surâs.
***
Comentariile anterioare