Numele traducătorilor Septuagintei și cărțile bibliotecii din Alexandria Egiptului

Tratatul Sfântului Epifanie, Episcopul cetății Constanția din Cipru, despre măsuri și greutăți și numere și alte lucruri care sunt în Dumnezeieștile Scripturi

(…)

9. Și e un lucru bun pentru noi ca să explic lucrurile traducătorilor. Pentru că, prin înțelegerea lor, te voi ajuta să incluzi acestea în povestirea lor și să înțelegi cine și cum și de ce au făcut una sau alta, adică care a fost motivația pentru care au tradus în acest fel.

Iar primii traducători ai Dumnezeieștilor Scripturi, din limba ebraică în limba greacă, au fost cei 72 de bărbați. Ei au fost cei care au făcut prima traducere în zilele lui Ptolemeu [al II-lea] Filadelful[1].

Ei au fost aleși din cele 12 seminții ale lui Israel, câte 6 bărbați din fiecare seminție, după cum ne spune Aristeas[2] în lucrarea sa.

Și numele lor[3] sunt acestea:

primii sunt din seminția lui Ruben: Iosif, Iezechia, Zaharia, Iohanan, Iezechia, Elișa;

al doilea grup a fost din seminția lui Simeon: Iuda, Simeon, Samuel, Addai, Mattia, Șamai (Eschlemia);

al treilea din seminția lui Levi: Neemia, Iosif, Teodosius, Vase (Vasaios), Ornias, Dachis;

al 4-lea din seminția lui Iuda: Ionatan, Abreos, Elișa, Hanania, Zaharia, Hilchia;

al 5-lea din seminția lui Isahar: Isaac, Iacov, Ioșua, Samvat (Savvateos), Simeon, Levi;

al 6-lea din seminția lui Zebulon: Iuda, Iosif, Simeon, Zaharia, Samuel, Șalmai (Selemias);

al 7-lea grup din seminția lui Gad: Samvat (Savvateos),Țedechia, Iacov, Isaac, Iesei, Matei (Nateos);

al 8-lea din seminția lui Așer: Teodosius, Iason, Iosua, Teodotus, Iohanan, Ionatan;

al 9-lea din seminția lui Dan: Teofilus, Avram, Arsamos, Iason, Endemia, Daniel;

al 10-lea din seminția lui Neftalim: Ieremia, Eliezer, Zaharia, Benaia, Elișa, Dateos;

al 11-lea din seminția lui Iosif: Samuel, Iosif, Iuda, Ionatan, Caleb (Cabeu), Dositei;

al 12-lea grup era din seminția lui Veniamin: Isaelos, Iohanan, Teodosie, Arsamos, Abitos (Abietes), Iezechiel.

Acestea sunt numele, după cum am zis deja, ale celor 72 de traducători. Și noi am vorbit despre lucrurile legate de asterisc și obelix mai înainte, dar și despre alți traductători, ca Aquila și Symmachus și despre celalalte, pentru că am vrut să îți vorbim despre rostul lor, o, iubitorule al binelui!

După Ptolemeu I, Ptolemeu al II-lea, care a domnit în Alexandria[4], numit și Filadelful, după cum am spus, a iubit frumosul și învățătura. El a întemeiat o bibliotecă în cetatea lui Alexandru[5], în partea numită Bruchion, care este un cartier foarte extins și astăzi.

El a dat biblioteca pe seama unui anume Demetrius, din Falarino[6], poruncindu-i acestuia să strângă cărți din orice parte a lumii.

Și el a scris scrisori și a făcut cereri [de carte] către orice rege și prinț al pământului, pentru ca să îi trimită pe acelea din împărăția și de sub domnia lor.

Și mă refer aici la acelea ale poeților și povestitorilor, și ale oratorilor și filosofilor, și ale medicilor și profesorilor de medicină, și ale istoricilor și, [într-un cuvânt], cărțile tuturora.

Și după ce munca aceasta a luat avânt și cărțile au fost strânse de pretutindeni, într-o zi regele a întrebat pe bărbatul responsabil cu biblioteca, despre cât de multe cărți s-au strâns în bibliotecă.

Și el i-a răspuns regelui, zicând: „Avem circa 54. 800 cărți…însă am auzit că există o mulțime și mai mare în întreaga lume, la cușiți, indieni, persani, elamiți, babilonieni, asirieni, caldei, la romani și fenicieni, la sirieni și la romanii din Grecia…și care, în acea vreme, nu se numeau romani, ci latini.

Dar există, de asemenea, la cei din Ierusalim și la iudei Scripturile Dumnezeiești ale Profeților, care vorbesc despre Dumnezeu și crearea lumii și despre alte învățături de valoare universală.

De aceea, dacă vi se pare lucru bun, majestății voastre, o, rege, noi putem trimite ca să se aducă acestea în siguranță, scrise de învățați de la Ierusalim și vi le vom aduce ție, pentru ca, prin voința ta, aceste cărți să fie aduse în această bibliotecă”.

De aceea, regele a scris scrisoare și a spus aceste cuvinte:

10. „Regele Ptolemeu, învățaților evrei de la Ierusalim: multă bucurie!

După ce am întemeiat biblioteca și am strâns multe cărți, ale multor oameni, și le-am pus în ea, am aflat că există la voi cărțile Profeților, care vorbesc despre Dumnezeu și despre crearea lumii.

Și, dorind ca să le iau pe acelea, pentru ca să cinstesc acest loc cu acele cărți, eu v-am scris vouă pentru ca să ni le puteți trimite nouă.

Și sunt purtat de dorință nobilă pentru acest lucru și nu de o intenție vicleană și rea. Și, în bună credință și bunătate către voi, eu vi le cer vouă, de la bătrânii de bună voință dintre voi, pe care voi îi cunoașteți.

Pentru că, după cum vă amintiți, când mulți au fost luați prizonieri din țara voastră și aduși la noi, în Egipt, eu i-am eliberat. Și cu multe daruri și cu o neașteptată atenție  m-am comportat față de ei și i-am eliberat.

De aceea, pe cei care erau bolnavi între ei, după ce i-am vindecat, i-am eliberat și pe ei și le-am dat haine.

Și v-am trimis o masă de aur, împodobită cu pietre prețioase de mare valoare, cântărind o sută de talanți, în locul mesei pe care am luat-o din locul cel sfânt [al] Ierusalimului, împreună cu daruri și lucruri de valoare pentru preoți.

Și v-am enumerat aceste lucruri, pentru ca să cunoașteți că eu am făcut cererea pentru cărți ca pe un jurământ evlavios”.

Și scrisoarea a fost expediată împreună cu darurile.

Și când ei le-au primit și au citit scrisoarea și au văzut lucrurile pe care le trimisese acesta, ei s-au bucurat foarte mult și fără întârziere au transcris cărțile în ebraică cu litere de aur.

Și ei au trimis pe acelea descrise de mine mai sus, pe cele 22 ale Vechiului Testament și pe cele 72, care sunt apocrife.

Dar când regele le-a luat și s-a uitat la ele, el nu a fost în stare să le citească, fiindcă ele erau scrise cu litere evreiești și în limba ebraică, fapt pentru care a fost necesar ca ele să fie rescrise a doua oară.

Și el a cerut traducători, care să fie în stare să-i explice în limba greacă acele lucruri din ebraică. Fapt pentru care le-a scris din nou.


[1] A se vedea: Ptolemeu al II-lea Filadelful  [309–246 î. d. Hr.]: http://en.wikipedia.org/wiki/Ptolemy_II_Philadelphus.

[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Aristeas.

[3] Numele traducătorilor Septuagintei.

[4] Egiptului.

[5] Adică în Alexandria Egiptului.

[6] Din zona Atenei.

Atenția ortodoxului înseamnă evlavie

Cărțile trebuie citite în mod dinamic, implicându-ne în munca de corectare, îndreptare și de subliniere a datelor principale existente în texte. O carte citită e o carte personalizată. La ea te întorci ca la o arhivă de date, pe care o cunoști și cu care te-ai împrietenit.

Subliniați pe cărțile proprii!

Exprimați-vă opinia vizavi de ele!

Faceți din ele niște cărți codificate, pline de fișe proprii de lectură!

Pentru că astfel fac oamenii care caută adevăruri, care au nevoie de ele, care revin la ele, le folosesc în scrieri ulterioare sau le indică și altora.

Bucuria comuniunii (vol. 6)

[item image]

Read Online
(3.2 M)PDF
(290.3 K)EPUB
Kindle
Daisy
(266.7 K)Full Text
(1.8 M)DjVu

All Files: HTTP

***

Cuprins

 

1. Minunea cunoașterii de sine sau de ce ne e frică să gândim (2-5)

2. Înmormântare de viu (6-7)

3. Silogismele amărăciunii ca ortodox (8-9)

4. Incertitudine politică cusută cu ață albă (10-11)

5. Proză de iubit poezia frumuseţii (12-13)

6. Căile ocolitoare (14-33)

7. Mass-media – a patra putere a statului (34-39)

8. Limba română este pentru om, nu omul pentru limba română (40-43)

9. Noua politică estetică postmodernă privind fizionomia și vestimentația (44-50)

10. Religia numită filosofie (51-58)

11. Hedonismul postmodern: ideologie ateistă alternativă la Raiul ortodox şi premisă a creării „paradisului” tehnologic (59-70)

12. Prima zi în UE a fost luminoasă (71-73)

13.  Între aberație și intoleranță în filosofie (74-77)

14. Poezia sfinţeniei întrece poezia lumii, deşi amândouă se revarsă de la Dumnezeu (78-83)

15. Amenințarea fricii (84-86)

16. A avea un rol în viață (87-89)

17. Mai multe feluri de a scrie (90-91)

18. De ce obsesia postmodernă a demitizării îi afectează pe ortodocşi, dar nu şi pe eterodocşi? (92-96)

19. Perceperea dureroasă a timpului (97-100)

20. Rememorări (101-102)

21. Lumină lină (103-104)

22. Gaudeamus (105-108)

23. Tridimensionalitatea și realismul eshatologic al Icoanelor (109-110)

24. De ce este adevărul frumos? (111-112)

25. Colțul de Rai din fiecare (113-114)

26. Ochii lui Dumnezeu în Psalmi (115-116)

27. Vrăjmășia casnică a gândurilor noastre (117-118)

28. Despre semne în viață și frumusețea lumii ca semn (119-120)

29. Omul: ființă împlinită numai în Dumnezeu (121-122)

30. Pocăință și cutremurare (123-124)

31. Când îți schimbi paradigma existențială (125-126)

32. Doi sunt una: despre iubirea conjugală (127-129)

33. Săptămâna albă, care ne vesteşte Sfântul Post cel Mare (130-131)

34. Focul lacrimilor (132-133)

35. Semnificaţii vechi şi noi. Cum a ajuns „ciudeasă” la „a avea ciudă pe cineva” şi despre adjectivul „cinstit” (134-135)

36. „Informare” (136-140)

Întrebarea înmărmuritoare

http://malovat.files.wordpress.com/2007/10/alexandru-stanciulescu-barda-2-1.JPG

La  o emisiune la Televiziunea Datina (jud. Mehedinți) un ascultător a dat telefon și a spus: ,,Am fost la o biserică și acolo se oficia o slujbă. Am auzit rostindu-se de nenumărate ori Iisuse, dar  nu am auzit nimic dedicat lui Dumnezeu? Pe Dumnezeu L-ați scos din ecuație?”.

,,- Stimate Domn, i-am răspuns, dar Iisus nu este Dumnezeu? Slujba pe care ați auzit-o Dumneavoastră se numește Acatist și este o înlănțuire de imne dedicate Mântuitorului! Avem astfel de slujbe dedicate Sfintei Treimi, Maicii Domnului și mai multor Sfinți!”. Am rămas înmărmurit.

Întâmplarea a făcut ca să-l recunosc pe cel ce dăduse telefon. Îl cunoșteam de mai bine de treizeci de ani, de pe vremea când îmi era profesor de filozofie la liceu. Îmi era bun prieten. De câte ori ne întâlnim avem atâtea să ne spunem. Este un om care a citit mult și știe multe. Cred că nu este poezie a lui Mihai Eminescu, pe care dânsul să n-o știe pe de rost. E o adevărată bucurie să-l întâlnesc și să-l ascult.

Nu știu dacă a mers pe ideea că va rămâne în umbra anonimatului și astfel va putea zice orice; cred, pur și simplu, că a simțit nevoia să-și clarifice sieși o problemă pe care n-o stăpânea. I-am răspuns cele de cuviință atunci și acolo. Totuși, cazul îmi dă de gândit. Un profesor de liceu, care a citit toată viața și este și un om credincios pe deasupra să pună o asemenea întrebare, te face să crezi că face parte din ceata celor căldicei, de care vorbește și Sfânta Evanghelie.

Sperăm că nu mai este nici unul printre Dumneavoastră, care să pună sub semnul întrebării dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, așa cum a făcut profesorul meu. Pentru orice eventualitate, revin la cele ce spuneam în alte Scrisori precedente și subliniez următoarele: Mântuitorul Iisus Hristos a fost Dumnezeu adevărat și om adevărat.

În persoana lui au fost două firi, una dumnezeiască și una omenească. Firea Dumnezeiască a Mântuitorului a avut toate însușirile Dumnezeirii, adică a fost veșnică, spirituală, prezentă pretutindeni, sfântă, înțeleaptă, atotputernică. Este a doua persoană a Sfintei Treimi, alături de Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Sfântul Duh.

A participat, alături de celelalte două persoane ale Sfintei Treimi la crearea lumii, la conducerea și sfințirea ei. Ca însușiri specifice menționăm că S-a născut din Dumnezeu Tatăl mai înainte de a fi lumea și veacurile, așa cum se naște cuvântul din gând și a mântuit lumea prin jertfa Sa pe Cruce. Ca om, S-a născut, în timp, din Sfânta Fecioară Maria și a venit în lume, a luat asupra Sa toate păcatele noastre și S-a adus pe Sine jertfă nevinovată pentru răscumpărarea neamului omenesc din robia păcatului.

Firea omenească s-a supus întru totul firii dumnezeiești în persoana Mântuitorului și astfel ea s-a îndumnezeit. Cât timp a fost în lume, adică timp de treizeci și trei de ani și jumătate, Mântuitorul era văzut, era pipăit, datorită firii Sale omenești, dar în același timp, ca Dumnezeu, El era duh prezent pretutindeni.   Nenumăratele minuni pe care le-a făcut, culminând cu propria Sa Înviere, dovedesc cu prisosință că era Dumnezeu adevărat.

La Înălțare, Mântuitorul a ridicat la cer și firea omenească. El, ca Dumnezeu, nu a părăsit niciodată lumea, ci este și azi în mijlocul ei. La sfârșitul veacurilor  va reveni ca Dumnezeu și om și va judeca lumea.

Aceasta este învățătura Bisericii Ortodoxe despre Mântuitorul Iisus Hristos. Ea a fost stabilită pe baza Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții. Au fost multe erezii, care I-au negat Mântuitorului dumnezeirea. În primul rând menționăm pe arienii, care au fost combătuți la sinodul întâi ecumenic de la Niceea din 325.

Telefonul Domnului Profesor mi-a întărit convingerea că mai avem mult, enorm de mult de făcut în plan religios și misionar în județul nostru.