Dorin Streinu

16. 06. 1997

O bere proaspătă – teatru și altceva

*

Pentru prima parte aici.

***

Femeia (stând în fund și cu mâinile pe genunchi și cu capul pe mâini): Când voi fi descoperită…voi arăta cât de naturală mă simt în cușcă. Biciul e o voluptate…și bărbatul un bisturiu. Norii negri nu contenesc să mă insulte. Poate din cauza viciilor am ajuns ceea ce sunt: o damnată. Dar, mersi, e o șansă să-mi pilesc unghiile și un catalog de modă.

Bătrânul: Uit ca un portofel. Clipa e o manieră de doliu și o repercutantă pisălogire. Nici nu știu ce mai pot spune. Nu-mi pregătesc niciodată confortul. Post sta și într-o cocină de porci.

(De aici încolo orice gest pe care vor să îl facă cei trei actori e permis…în limita admisibilului. Nu mai mă interesează ce fac ei…ci numai ceea ce spun ei.)

Femeia: Când văd un câine e o bucurie. Îmi sare limba din gură de emoție!…

Bărbatul: Un rostogol hain și plin de ură;
gândul că tu mă poți ierta,
suspin…

Bătrânul: Da, o poezie specifică!…E tare plictisitor să faci teatru pentru nebuni…

Femeia: Și mă recheamă din infern,
din focul ce mă paște!…

Bărbatul: Cravata e de vină!… Un nod mai sus de fustă nu există.

Bătrânul: Și aici inima mea plânge,
și tot aici inima mea râde…
E de-a dreptul clasic și nu mai există dictatori ci regizori. Dai cu mătura și te umpli de aplauze.

Femeia: Fulgurant și plictisitor. Bâzâitul arborilor s-a înnegrit. Parcă tună…
Vă rog să mă iertați, mi-am pierdut epoca!…

Bărbatul: Să ducem totul până la lacrimi! Spectatorul se va entuziasma degeaba…și va plânge în hohote. Vom vedea atunci femei care delirează teatrul…

Bătrânul: Cum am apus! Te poți aștepta și la moarte clinică. După un sfert de veac poți învia și te vei transforma în senzație. O senzație de nainol…

Femeia: Nu și nu și nu și nu! Cu atâtea superlative nu mai pot să încap în propria-mi piele. Dacă aș juca-o pe Julieta aș mânca trei banane înainte. Și numai așa, de longofaringită…

Bătrânul: Nu mi-a plăcut niciodată filosofia. Caută să mintă bureții… și de trei ori am dat cu mingea în perete. Un geam e de ajuns pentru un tunel.

Bărbatul: Pe această scară putem frige câini și putem evapora fumul țigărilor. Aici se pot naște cei morți și putem oficia slujbe pentru cei decepționați…

Bătrânul: Dar noi nu vom ști…de ce suntem…De galbenul narciselor mă voi spânzura și va regreta regele Flandrei. În mini-jup încap și cele două picioare ale dânsei.

Femeia: Nu-mi permit să nasc. Mă dor tălpile și mai ales ovarele…Balustradele s-au tocit de fum. Și noi nici nu suferim!…

Bărbatul: Cel puțin rațiunea se vede. E ascunsă bancnota dar nu și mâna. Mâna ține clanța ca să nu zboare.

(Intră Cap de bou.)

Cap de bou: Nu ați reținut nimic ambiguu!… Ceea ce se vede e un râs și…aplauze…Numai că satârul are două căi: accesul și recluziunea. Eu am informat garderoba și a adus întuneric. Se poate vedea numai în timp ce eu însumi mă văd. Cu nasul plombat poți mirosi un pachet de artă.

Acum e discuție… și se va zbuciuma în parcuri, până când ambulanța va trimite căști și funingine. Până la ultimul pact nord-atlantic, adio!

(Femeia leșină. Se aude un țipăt. Nimeni nu o ajută însă. După un minut se ridică. Privește atent spectatorii.)

Femeia: Niciun truc nu mai prinde! E cea mai înțeleaptă lampă uitată. Cel puțin să vă mire!

(Bătrânul bea dintr-o sticlă imaginară. Se clatină. Cade. După un minut se ridică. Privește atent spectatorii.)

Bătrânul: E enervantă repetiția, nu?! Însă aduce liniște…Cel puțin să vă mire!

Bărbatul: Am ghinion! Eu nu mai pot face același lucru…Ca să repet e o traumă mai mare decât aceea de a-mi imagina altceva…Las ca să se scuipe, să fiu scuipat, da, de toți, ca să îmi pot pune apoi o etichetă pe scaun. Am să scriu: Acesta e scaunul meu! Singurul scaun…

Și așa nimeni nu va mai reconsidera o manșetă. Este roză și basta!…

(Femeia, Bătrânul și Bărbatul își dau mâna și încep să fluiere. Se sting reflectoarele în mod gradual. Se aude o muzică lascivă în fundal…Pe măsură ce se aude tot mai tare se aprind reflectoarele…)

Femeia: Șocul m-a prins în mrejele sale și mă poartă spre luna celor 10 buboaie de aur…Sunt o carte de furtuni și pinguini. Puteam să inventez chiar și o altă tundere femeiască, mai simplă, însă mie îmi plac complicațiile de nota zece.

Dansez…și îmi prind jartiera de gard, în care au prins să latre vârcolacii, da, tot felul de privitori…ca la teatru, tot felul de nerozi…

Un subiect de discuție e o reminiscență din timpurile trecute. Acum nu mai gândesc, nici nu mai simt, ci doar acționez, ca o distinsă doamnă

Bărbatul: Trag jaluzelele! În partea mea dreaptă stau…ochii mei și în partea mea stângă…stă ființa mea…Ce să aleg mai degrabă?! Și, cu toate acestea, mă privesc cu dragoste multă…Trăiască neștiința! Trăiască ignoranța! Trăiască infidelitatea! Tot ce mă intrigă…mă face voluptos și tot ce mă atinge devine sodă caustică…

Acum e ziua în care ne-am dezrobit de libertatea noastră și suntem niște bieți impostori de duzină…

Bătrânul: Un gram de înțelepciune…În loc de cotcodac-cotcodac, cotcodac-cotcodac…un gram de luciditate. În spațiul seismelor s-au ouat imigranții. Iar eu mă elogiez în scaunul antic al lui Prometeu.

Sunt bătut în cuie, dar nu învins! O cacialma de viață… și firele subțiate ale nervilor mei, rotunzi și scăpărători…ca niște sepii…

Îmi mâzgălesc transparența, poate transpirația…ca să reclădesc natura lui 7. Da, pentru unii asta e de o importanță minoră…dar fiecare cu borcanele lui goale…sau pline…

(Femeia începe, brusc, să se închine…)

Vocea din off, gravă: O frică teribilă e o soluție?!… Gândurile mele s-au boltit și a apărut marea…Vapoarele și-au supt lamele de ras.

(Femeia cade în genunchi.)

Vocea din off continuă pe același ton: De ce viața noastră e cruntă? Nemărginirea oaselor mele e goală și aș vrea, o, cât aș vrea!, să reînfig creasta cocoșului, din nou, la locul ei…și nu se mai poate. Totul e degeaba…

Până la șutul șomerului…hârtia e grea…Cifrele sunt niște monștri. Niște gheare de oțel e toată civilizația noastră…

Numai comunicăm…auzind vorbe…spunând fapte…fericire…foamete. S-a deschis în noi și lângă noi o prăpastie pe care nu o putem trece prea ușor…

Țipați cu toții!

Suntem o mână de oameni
ce mai au suflet
și acesta nu trebuie
să se piardă…

Țipați cu pieptul cald!

Țipați cu o inimă candidă
și plină.

Se va auzi, poate,
gândul nostru…

O a doua voce din off, de femeie: Un deșert de fulare și de clești. O rotundă uliță, plină de gropi…și un cerșetor. Cum mori, Tu, Doamne, în noi și noi nu Te simțim!

Halal de gușteri! În sala plină se mănâncă semințe…

Bătrânul: Cu ciocul de pui de curcă, un limbaj de patru roți și…nu știu delimitarea dintre mine și făraș…Până aici înțeleg ceea ce spun…dar nu mai știu să repet…ceea ce spun…

Văd, ca o măgulire, cum mă duc la fund…
Încerc să rup talazul,
să fac din casa mea o gură de atom unde să scap…și să nasc altă iubire…

Dar timpul e de vină și nu noi…

Zodiile premerg și se culcă cu burta pe-o doagă. Miaună, săraca…Miaună ca o sapă stricată…și cu puțină benzină…Cu atâtea răngi  numai o scobitoare…stă pe masă. Puțină sare lângă ea. Puțină acuarelă și…banii, puținii mei bani, însuflețiți de omizile de afară, de pe ramuri…și de chioșcurile cu tot felul de alimente.

Cum sufăr!!!

Glonțul meu a intrat prin gură și a ieșit pe bază de deglutiție a santinelelor. Am aruncat din apă și a curs galbenul pentru aureole.

Și tot mi-e greu, un greu teribil…ca să mă transport din mine…în limbaj!

O comedie suplă începe atunci când râzi de tine însuți. O tragedie plânsă…nu există! Există numai dramă…

Pe când sărutul acesta
e numai foc
și de n-ar fi
s-ar tot topi planeta…

Bărbatul: Apoi?! Apoi…nimic! Ne vom împrăștia cu capul pe biciclete și triciclete, ușori, naivi, lirici…

Ce chin! Contemporanii mei nu mai cred în înălțimea lor gravă. Se uită refuzul de-a mânca, chinul de-a săgeta și de a pune ochii peste tot.

Un șoarece mort! Ce chin!…O încă sculptare a indiferenței noastre…

O iluzie a scăpării și a legiferării pământului…care nu ne aparține…

Un stăpân de moarte am prins în tobele orchestrei. O claviculă s-a rupt în oboseala varului stins…și, când am spoit…am fost eu pentru prima oară…

Afișul acestei piese, impardonabil, se va schimba și noi ne vom schimba măștile…Dar acest frigider va rămâne! Vei veni și vei gusta din frigiderul uitării! El ne va uita până și numărul de la pantofi…

(Reflectoarele se sting gradual. Cei trei ies, pe întuneric, din scenă. Li se aud pașii…În locul lor intră Cap de bou.)

Cap de bou: Acum…începe piesa! S-a terminat cu toată perindarea aceasta năucă a actorilor…și se începe mușcarea din măr și, veți simți, cum electrozii se înfing chiar în cuiele circulației voastre cotidiene.

S-a spart o etanșă moleculă în această clipă! S-a spart…tăcerea…Dar pentru tăcere nu e de vină autorul…ci spectatorul…El e vinovatul că se tace…și se facese tace…și se face, se tot face

Nu mi-am dat jos masca! Chipul meu va rămâne neștiut pentru voi, așa după cum albinele se înrudesc cu câmpul…

Cât am stat…am mirosit florile în culise. Aici, pe scenă, voi doar le-ați privit…dar eu le-am și mirosit!

Pe câmpul cu stârvuri e o liniște alchimică și ar trebui să auzim, cu toții…gongul…

Nu se vor bate artiștii între ei, ci doar gândurile voastre! Transhumanța a durat cam mult…Lăsați, vă rog, locurile goale! Plecați și lăsați-ne în pace! Cel puțin am jucat teatru…

(Se sting reflectoarele…în timp ce Cap de bou râde și aplaudă…)

Fine

Did you like this? Share it: