Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Așa e capul nostru

asa  e capul nostru

Da, al multora: mare, foarte încăpător, ar putea multe, foarte multe lucruri…dar îl interesează, din nefericire, multe lucruri de duzină…Nu lucruri înalte, cerești, sfinte…ci lucruri de prost gust. Avem ochii tapetați cu nimicuri: cât costă poșeta, ce fel de post trebuie să am, dacă a râs de mine, să par intelectual, eu sunt ortodox…dar habar am ce e asta, trebuie să mă gândesc la binele familiei…și uităm să fim oameni integri, curați, ponderați, cu bun simț, cu delicatețe, cu smerenie…

Capul nostru e vraiște…și nu trebuie să ne mai mirăm de ce le înțelegem prost sau nu înțelegem deloc…lucrurile teologice și de ce ne panicăm la fiecare gând demonic care ne străbate. Cum am putea să stăm în fața unui duh atât de parșiv, ca demonul…cu o minte fără logică umană, darămite duhovnicească?

Și care e logica umană bună? Să știi cât să pui în tine…și ce îți trebuie. De la mâncat, privit, dorit…și până la avut, visat, făcut. Ce fel de oameni vrem să fim…dacă vrem să fim creștini ortodocși autentici? Și ce înseamnă autentici? De ce nu merge ortodocși de…mâna a 13-a?

Pentru că ortodocșii de mâna a 13-a, adică indiferenți la ce sunt ei…sunt niște eretici ortodocși indiferenți.

Eu întâlnesc adesea eretici ortodocși. Și mulți sunt pentru că nu îi interesează să cunoască diferența între credința ortodoxă și gândirea aiurea, pe când alții sunt prea plini de ceea ce sunt…încât cred că nu le lipsește nimic. Iar pe mine mă stupefiază oamenii care…le au pe toate…și nu mai vor nimic…

Și, de aceea, găsesc ortodocși care neagă câte o dogmă, zece, 40 la un loc și nu îi doare deloc asta, nu înțeleg una sau alta dar se pronunță cu aplomb, dau importanță la lucrurile majore și nu le iau în seamă pe cele minore sau invers, au un melanj în cap de la mai multe religii sau au ba o lene grețoasă, cât carul, ba o neglijență idioată, cât tona, pentru că, de atâta credință, nu mai știu să dea…la revedere…la sfârșitul discuției.

Și dacă ăștia sunt ortodocșii români, prin comparație, ereticii români sunt și mai…abandonați de sine!

Începe Postul Mare (sau marea enervare și plictiseală pentru mulți) și capul nostru e plin cu de toate. Cu prea multe. Unii cred că de vină e munca, excesul de muncă pentru tulburarea din cap…Dar dacă ar avea mult liber tot nu ar face nimic…pentru că nu au griji, nu au căutări reale.

Adică, spre exemplu, să zicem că m-ar interesa…războiul. Un anume război din anume secol. Dacă m-ar interesa chestiunea asta foarte mult…aș dezvolta o pasiune, căutări, aș începe să citesc, să scriu…să aflu. Într-o jumătate de an aș citi 6 cărți, să zicem, despre problema asta…și mai multe articole…

Ce aș face cu informațiile astea? Le-aș dezvolta într-o carte, în niște însemnări, într-un blog, în ceva fix…Dacă m-ar interesa ceva nume, în concluzie, și m-aș specializa cât de cât în problemă…aș putea să o explic. Ei, asta e problema: eu nu văd oameni ortodocși, bărbați sau femei, cu astfel de căutări.

Iar dacă cei care au curajul să vină la nivel online, că au ei două cântece și două icoane de pus, pe care nu ei le-au făcut…vin și ne arată că nu știu nimic special, în definitiv, ce facem cu cei care nu spun și nu arată nimănui că îi interesează sau nu ceva anume?

Cum arată mintea credincioșilor, a preoților, a profesorilor, a juriștilor, a medicilor, care sunt ortodocși și nu spun nimic despre credința lor? Câte bune stau lângă câte rele în niște minți, capete, unde nu știm ce se află, ce doarme? De fapt ce ascundem: prea multa sfințenie…sau prea multa neștiință identitară, religioasă, prostia și indiferența înfiorătoare?

Eu mi-am exprimat gândurile, sentimentele, trăirile, crezurile în zeci de cărți. Cineva ar trebui să mă citească vreo trei ani, cu de-amănuntul…ca să vadă ce am scris. Numai ca să știe ce am scris…Și apoi poate să spună: asta îmi place, asta nu îmi place, cu asta nu sunt de acord…pe asta nu o accept. Însă el m-ar citi și apoi ar decide, cu mintea lui, despre care eu nu știu nimic.

Ce e în mintea ta, a celui care mă citești și mă judeci?

Cine ți-a spus că ești în stare să mă judeci?

Mă înțelegi ca să mă judeci sau…una am scris eu și alta înțelegi tu?

Tu cât ești în stare să scrii despre tine, ca să văd dacă mă înțelegi…sau dacă mimezi faptul că m-ai înțeles?

Și el o să-mi spună: Păi, da, Părinte, dar eu nu sunt scriitor…și nu pot să scriu ceea ce gândesc…așa, ca dv… Însă, problema lui, e că el nu gândește nici ca el, nici cât poate el, darămite ca mine.

Și atunci ne înțelegem unii pe alții sau doar ne prefacem?

Mulți ne prefacem…Mulți habar avem ce vrea să spună un text. Unii nu îi înțeleg cuvintele, alții nu îi înțeleg sensurile ascunse, alții, pur și simplu, nu vor să îl citească…

Dacă am fi doritori să cunoaștem ceva anume…am fi doritori, în primul rând, să ne cunoaștem pe noi înșine. Și când am fi doritori să ne cunoaștem pe noi înșine am fi la un pas de credință, pentru că credința e cea care ne explică, la modul cel mai de sus, existența, fără ca asta să excludă întreaga cunoaștere umană.

Toți gândim normal? Nu! Nu gândim toți normal…Și duhovnicește gândim și mai puțini…Mulți dintre noi gândim haotic, adică nici ca noi înșine, ci sub parametri noștri.

Și tulburarea noastră continuă e simptomul care ne indică faptul, că nu avem o vedere clară asupra a ceea ce trebuie să facem. De aceea mergem cu capul gol, mâncăm și bem haotic, nu ne odihnim, nu ne acordăm timp pentru rugăciune, nu suntem ai noștri…Omul care are de făcut ceva important îl face în fiecare zi. Se roagă, citește, scrie, muncește pe fiecare zi. Creează potrivit muncii lui…

Știe să vadă timpul în valoarea lui personalizantă. Adică timpul e cel care mă spiritualizează, care mă cizelează, care mă fortifică interior. Ce fac cu timpul meu sunt eu.Și eu, acest eu, sunt mereu altul…dacă pe fiecare zi îmi văd de treabă.

Unii își văd de lipsa lor de sens…iar eu îmi văd de treaba mea.

Așa am scris, am creat, m-am creat non-stop: văzându-mi de treabă!

Toată ziua mă adun în treaba mea, în rostul meu, în scopul vieții mele: înduhovnicirea mea. Și nimic și nimeni nu mă scoate din ale mele, chiar și atunci când diverși oameni sau demonii cred că au câștig de cauză. Nu! Totul se lucrează în lăuntrul meu, în mine…și nimeni nu îmi poate scoate aceste lucruri din mine.

Tocmai de aceea eu sunt clar în lăuntrul meu…și nu vraiște! Sunt clar nu pentru că nu am ispite (am: multe și grele!) ci pentru că știu ce am de făcut cu timpul meu, mai lung sau mai scurt: creez continuu. Ce nu voi mai putea face nu e treaba mea…Ce trebuie să fac și pot să fac e treaba mea.

De aceea sunt foarte liniștit și, probabil, se vede acest lucru în ceea ce scriu și creez. Pentru astea îți trebuie liniște. Iar eu am liniște, cu harul lui Dumnezeu, pentru că am un singur sens: înduhovnicirea mea, sensul fiecărui ortodox în parte și toate…sunt subsidiare acestui singur scop. Și așa nu mă împart în zeci de gânduri.

Iar dacă mănânc, fotografiez, vorbesc, slujesc, mă rog, dorm, scriu, fac cumpărături sau orice altceva eu fac un singur lucru în definitiv: mă înduhovnicesc. Mă las purtat de Dumnezeu, prin toate, ca să fac voia Lui. Și astfel mintea mea e focusată asupra scopului prim, care auxiliază orice lucru pe care îl fac. Nu mă pierd în detalii, ci conexez detaliile, toate detaliile asupra mea, ca om al credinței.

Diferența dintre mintea vraiște…și mintea unitară, de care vă vorbeam, e aceea că ultima, de care mă țin și la care țin în orice situație vrea numai un singur lucru: comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii.

De aceea nimic nu e greu și când e greu, nimic nu e imposibil, chiar dacă multe par imposibile și nu mă tem de nimic…chiar dacă temeri sunt milioane și milioane…

Capul meu e mare, e deschis, ca al tuturora…dar nu spre lucruri minore…ci spre lucrurile majore, care țin toate lucrurile de nuanță. Și toți putem avea capete mari, încăpătoare, adică minți luminate de har…numai să nu se interpună reclamele, idolii, direcțiile fade…în locul adevăratelor căutări. Când cad idolii din ochii noștri vedem pe adevăratul Dumnezeu prin orice icoană a Sa, prin orice Sfânt, prin orice gând, prin orice cuvânt, prin orice adiere de vânt…

Did you like this? Share it:

Previous

Soarele din apa Dâmboviței

Next

Cu F de la „fanfaronadă”

1 Comment

  1. Iar dacă mănânc, fotografiez, vorbesc, slujesc, mă rog, dorm, scriu, fac cumpărături sau orice altceva eu fac un singur lucru în definitiv: mă înduhovnicesc.

    Foarte frumos spus, Părinte!

    Vă doresc un post binecuvântat și cu folos!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort