Blazarea argumentelor

Am observat-o, foarte profund, în oamenii care nu cred în valori înalte, în muncă, în atitudini principiale. Niciun argument, nicio dovadă, nicio idee sfântă, valorică, principială nu prinde. Adevărurile sunt blazate în oamenii deveniți o sorbire a materiei, a teluricului. Nu poți să Îl invoci pe Dumnezeu, morala, normalitatea…pentru că el cunoaște numai logica banului: singura înțelegere și dorință a lui.

Iar logica banului e să faci cumva, pe dracu în patru…și să îi faci.

Nu contează cum.

Nu contează de la cine.

Nu contează câți.

Contează doar să îi simți.

Să simți că ești puternic, dacă îi ai în portofel.

Să simți că poți să privești trufaș, că poți să împingi, că poți să invoci, mârlănește, dreptul tău…împotriva dreptului lor.

Nu, pentru omul cu logica banului nu contează nimic! Și omul mâncat de bani până la a fi o căzătură cu haine de gală e cel care ne conduce, care stă în fruntea noastră, care are puterea…puterea de a fi nesimțit.

Nesimțirea nu vine de jos…ci de sus! Cei care au puterea politică, financiară, culturală, religioasă sunt primii care dau ton la nesimțire. Da, de la cap se împute!…Și ceilalți mimează. Văd cum trebuie să faci, după cum mimează copilul actul sexual sau ce înseamnă să fii șmecher.

Joaca de-a mama și de-a tata sau de-a războiul sau de-a patronul sunt niște roluri în pielea cărora omul abid de bani intră și joacă.

Onorabilii, domnii și doamnele, potentații sunt niște roluri…în spatele cărora poți întâlni canalii, neoameni…însă stau sub zâmbetul crud al nesimțirii banului.

Nu degeaba vine Domnul, Cel născut în ieslea unei peșteri, ca să ne aducă aminte, chiar înainte de Postul Mare, că adevăratele comori sunt în cer, adică în inima noastră devenită cer, loc de comuniune între noi și Dumnezeu, de unde nimeni nu ni le fură, nu ni le jefuiește.

Logica banului nu știe de această comuniune!

Logica banului știe doar de înălțarea frunții, a ochilor, de acoperirea fraudelor și a imposturii, de anihilarea realilor candidați la funcții.

Suntem caricaturi ale teluricului. Ale prea puținului. Pentru 30 de bani…nu?!…Ce să faci cu tone de bani…dacă un Iad plin de frig și de singurătate te așteaptă?!

Ce să faci fără cer în tine?!!!!

Postul nu e un timp pentru nemâncare: asta e doar partea văzută. Înobilarea minții și smerirea inimii sunt centrul postului, a postirii de nelegiuiri, de bârfe, de impostură.

Definiția imposturii e tocmai aceea că stai într-un loc care nu te vrea. E ca la întrebarea: Dacă ar vorbi casa ta, masa ta, scaunul tău, aerul pe care îl respiri…ți-ar spune că nu te plac! Și impostura nu suportă dialogul interior, argumentația, vocația ingenuității adevărului.

Cine sunt eu?

Ce merit eu…după câte am făcut și fac?

Unde mă duc eu?

Astea sunt întrebări mitraliante, pentru conștiințe mari.

Ce înseamnă femeie sau bărbat puternic, cu adevărat? Să îți pui și să îți dai răspunsurile cele mai cataclismice pentru tine, să te pui la zid, să te judeci fără părtinire, să nu te cruți cu nimic.

Ai curaj să te vezi? Dacă da: mărturisește cine ești!

Ce ești tu de unul singur?

Cine ești tu fără familia, banii tăi, postura ta socială și, pe de-asupra, și bolnav?!

Cine ești…dacă devii o epavă?!

Cum faci față…dacă ți se plătește cu aceeași monedă cu care ai plătit altora?!

Cine ești tu, nimicule de câțiva ani, pe fața acestui pământ?!!!!

Dacă te autoelogiezi, te autostimezi, te privești și te adulezi în oglindă, într-una falsă, bineînțeles că nu suporți argumentele.

Argumentele te urmăresc…și te dezvrăjesc.

Dacă auzi glasul adevărului lui Dumnezeu, pas cu pas, dacă te lași sedus și dus de El…te vezi tot mai negru, tot mai neimportant, tot mai prost, tot mai nefolositor. De ce? Pentru că ăsta sunt eu…și ăsta ești tu. Ăștia suntem noi!

Argumentele conștiinței, chiar dacă, pentru ceva vreme, slabe și tot mai slabe…năpustesc peste noi…și înving. Adevărul ne învinge! Pentru că există un singur adevăr și o singură cale spre viață și Adevărul, și Calea, și Viața sunt tot El, Dumnezeul nostru. Și în fața Lui ni se spulberă argumentele…

Că ce?!!! Ce am făcut noi ca să existăm…și de ce suntem așa de importanți să ne fudulim?!!!!

Am făcut vreun soare?

Am inventat vreo planetă?

Am dat viață vreunui pai de grâu sau unei furnici?

Ce am făcut noi…de suntem așa de absoluți, încât, cu banii lângă noi ne credem niște zeități de ciocolată?

Vai ce prețioși suntem!

Vai ce calamitate se va întâmpla după noi!!

Se va sfârși lumea dacă murim noi!!!

Nu, nu se va sfârși nimic! Unii vor respira ușurați că am murit…Ne așteaptă unii să facă bani cu ce a rămas după noi și alții să ne denigreze…Îi doare doar pe unii…Din ce în ce mai puțini și mai rari…Pe alții nu îi doare nici în firul de păr…

Și atunci, argumentele, singurele….merg cu noi…Ce am strâns potrivit rațiunii și harului merg cu noi…

Restul rămân pentru canalii și pentru prost crescuți…

Restul e uitate…