[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=b4iQzTj_9HA]

După cum spunea marele violoncelist Crucerimo Paganini, cântecul se exprimă cel mai bine prin auz și auzul ajunge, prin complicate meandre în creier și creierul procesează melodia…de poate deveni inventar prosopopaic al versurilor. Știința care traduce, deci, melodia în proiecție ideatică și chiar în formă metanarativă, dinamică, se numește: biochimia hermeneuticii de alcov.

Luând binecunoscutul cântec: Am iubit și-am să iubesc…vom încerca o succintă introducere bulversativ-antagonică, între cadența calmă, chiar teluric de vagabondă, predispusă la alcool, sex, droguri…și gândul despre muzică: laconic, eufemistic și dirijoral.

Cântecul bahic începe instrumental, lumea se simțăște bine, dansează, dă din mâini, se fraierizează prin perimetru…și artistul rrom, fost țigan, înalță, cu mândrie scenică, gâtul lui în soare și deschide cântarea cu cuvintele: draga mea, măăăăăăăăăăăăi….

O cameramancă sau cameruneză amatoare, ca și cel care filmează de mama focului…prinde momentul de neuitat pentru posteritatea iutubară.

Urmează: offffff, oooooooof…adică durerea unui popor, a unei lumi întregi, țâșnită din sufletul rapsodului popular…

Urmează…cităm..

„Foaie verde măr domnesc
am iubit și-am să iubesc,
măcar să mă prăpădesc,
căci ce-mi place tot iubesc…”.

Vă rugăm să remarcați alăturarea generică a primului vers: foaie verde (deci o simplă foaie…verde) și mărul domnesc, nu săsesc, nu armenesc, nici tâlhăresc, ci domnesc…Pentru că cine e domn e domn și de aici se spune: Bună ziua, domnule!…sau doamnă! și nu prostule! sau tuto!.

Pentru că mărul e verde…adică el e potent și e de viță nobilă închipuită, rapsodul popular, de culoare tuciurie, spune că a iubit și o să mai și iubească, chiar dacă o să îl ia salvarea sau o să folosească viagra sau cialis la greu sau cantarină, la nevoie, pentru că ăsta e năravul: e vechi…

După cum observați autorul anonim e total iresponsabil față de sănătatea sa proprie și personală, abuză de virilitatea sa explozivă, nu folosește prezervativul…și iubește, adică curvește, de la bătrânețe…și pân’ la tinerețe, tinerețe care începe, uneori, la 60 de ani…

Publicul, de la aer liber, bucureștean, e încântat că autorul…curvește…Chiar aplaudă…Și autorul se bucură că curvește, ca și când ar fi vorba de vreun doctorat sau DHC în ceva, pentru că, de altfel, și marele tenismen Ilie Năstase a avut mii de femei la activ și chiar Einstein, cât ar fi fost el de geniu…tot se dădea și la verișoare…Așa scria presa de specialitate recentă!!!!…

Haida-haida de trei ori
Să-ți miroasă gura flori
Și buzele-a micșunele
Mușcar-ar neica din ele!

…E a doua strofă a cântecului…unde, în primul vers, strofa a doua, se vorbește despre faptul (vai, în public?!!!!) că haida-haida…de trei ori…a plictisit-o noaptea în zori, încât, după ultima juisare sexuală…femeii, adică gagicii…a început, instantaneu…să îi miroasă (accent de la Nelu Roșioru’ devenit Ploieșteanu’) gura flori.

Deci partida de sex…se termină în miros de flori. Înseamnă că avea un detergent bun sau se spăla, de mică, pe dinți, fapt pentru care avea o respirație underfreș.

Buzele sunt ca niște mișcunele…Întrebați sursa citată, că o să vă spună care e salvie, mătrăguna, coada rândunicii și care e micșunea. E roșie, în orice caz…Adică gura e roșie…truism, dar asta e…Probabil era vorba despre rujul intens, excesiv și de buzele late, ca ale Ioanei Popescu, care cunoaște viața palpitantă…cu amorezul italiano…care joacă bine…zaruri…

Deci, mai departe, când buzele-s micșunele…ar mușca și neica din ele…adică vampirism, canibalism, eșec existențial, morbiditate, lucruri în afara legii…și a statului de drept.

Țac, pac, stai că trag!
Pân’ la ziuă praf te fac…
Și așa am să te bat
cu scândura de la pat…

După ce în primele două versuri ale strofei a 3-a ludicul Mihalache (cam așa…) se laudă din nou că potența sa e tot la fel de virilă ca a lui Tutancamon după 3000 de ani și el face trageri…noaptea…și, a doua zi, ea, tânăra, se simte dărâmată de atâta noian de bărbăție, în ultimele două versuri însă, sadomasochismul românesc își are o exprimare liberă, chiar libertariană, pentru că, după dragoste extenuantă…începe dragostea cu năbădăi, adică cu draci.

Lovărul rrom pune mâna pe una scândură suplă, bună de altoit spinări de femeie frumoasă…și, după ce sexul o căpiase pe fată în așa fel, încât, ca în Basic instinct 5, ea și nu el căzuse pe spate…virilul Mihalache de 60 spre 70 îi dă, cu scândura de la pat, pe unde poate, femeii iubite.

Bineînțeles șoc, oroare, sânge, devorare între iubiți, între amanți…dar nimeni nu se bagă, pentru că familia, chiar și cea de uniune consensuală (adică curvia sau preacurvia) sau unisexuală (homosexualism, lesbianism, sadism de toate felurile)…e inviolabilă și poliția nu se bage peste ăștia care acum se bat, acum se împacă și mâine fac dragoste…

Faceți lov…nu worm!

Sau…doar spume la gură de ceartă…

Urmează un intermezzo muzical, cu maestrul Păsărin Alveolă la taragot, maestrul Gogoșel Mirciulică la clarinet și, la pianul lăutarilor, adică la țambal, neimitabilul Maricel de la Foișorul de Foc, pentru ca lumea să fie veselă, să uite de toate…și să curgă berea pe gât într-un mod inevitabil…

În pauza de cuvinte din cântec îți sufli nasul, mănânci un mic marinat în galbenul brumos al muștarului, mai zâmbești la partenera de pat și de viață, mai dai un SMS, scrii un comentariu la mine pe blog, îți faci planuri de vacanță…

După durerea de început, care se perpetuează constant…melodul spune:

Dacă mor nu-mi pare rău
(de) ce-a iubit sufletul meu,
o româncă și-o armeancă
(și)-o hoață de moldoveancă.

Moartea nu i se pare o trecere în Iad, pentru că ce-a iubit sufletul lui…a fost trei amante, pe lângă altele…și, cum curvia e o virtute postmodernă, bineînțeles, curvarii vor primi un loc confortabil în Iadul singurătății pe care și l-au ales.

Numai că melodia continuă…

Haida, haida, haida…hăț (adică femeia e o iapă, mai nou se zice: obiect sexual),
am boală la părul creț,
La unghiile mici și late (cred că n-am înțeles bine aici, dar fie…)
și la gagici deșucheate (adică paradite/ dezmembrate…la curve penale…cum se zice în zona lu Treișpe-Treișpe)…

Repetir faza cu…praf te fac…până-n ziuă…

Melodie de voie, fără rimă…

Când solistul revine, când intră în circuitul valorilor europene, acesta spune ditirambic:

Mândra (pe) care-o am acuma
n-aș da-o pe toată lumea…
Mândruțo, de nu mă crezi,
Ia oglinda și te vezi! (adică e foarte cașto, chiar very beautiful)

Nu e fată să te n-treacă
sau băiat să nu te placă,
(și se repetă)…

Și începe din nou…mirosul de gură…cu flori…

…și fiindcă eu te iubesc
am să te cotonogesc…

Vai, revine substanța dezonorantă a melosului lăutăresc! Iubirea e îmbinată cu mergerea la poliție sau la pușcărie, pentru declarații cu martori și fără, pentru că amanta lu’ nea Mihalache, după ce că a fost…a rămas și cu banii luați și cotonogită…

A cotonogi pe cineva = a-i rupe picioarele, bineînțeles: cu scândura de la pat…dintr-un puseu tautologic de iubire scăpată de sub control…

-Lasă-te, puică, de mine,
ca să-ți fie-n viață bine!
-Eu de tine nu mă las
(ca) să fac la dușmani necaz!

Însă, nimfomana femeie, avidă de sex dar și de cotonogeală, deși tratamentul curvărăsesc al amantului e intolerabil, totuși, docilă ca vai de ea, aceasta stă cu acel nenorocit și căpiat Mihalache, care o bate de o zvântă…dar ea nu pleacă.

Adică a devenit dependentă de suferință…cum e de sex. Sex și bătaie: rețeta succesului la unele femei din departamentul sado-maso.

Pentru mai mult a se citi capitolul dedicat pornografiei din lucrarea noastră de inventariere interdisciplinară: Lumea postmodernă și depersonalizarea omului. Adică până nu vezi…nu crezi…Sau teoria ca teoria…dar practica, ce se întâmplă în alcov, în biroul oval, în pat, sub pat, la bordel, pe câmp…e mai mult decât închipuire în materie de sex, sadism, devalorizare a omului și anihilare a lui.

Fac doi pași și-o săritură
sunt la tine-n bătătură
și mai fac doi pași de-ai mei
și-ți sărut, măi, ochii tăi.

Un îndemn, clar și generic, pentru însurați sau neînsurați…ca să facă o nefăcută: sex cu vecina de bătătură sau de bloc. Nu odată în poezia și melosul românesc toposul curviei apare, în toată splendoarea lui, ca ceva de mare rafinament și de mare virtuozitate

Deci…cu un pas și-o săritură,
sar la tine-n bătătură
și începe un viol…
de nu mai pot să mor…sau de dor…

Versurile ultime sunt o parafrază…și ne aparțin.

Sărut ochii și-o sprânceană
Alunița de sub geană,
ă-i doi dinți de lângă limbă,
să te duci la mă-ta știrbă!

Primele două versuri ale strofei finale încep poetic: sărutul ochilor și al sprâncenelor…și coboară spre alunița de sub geană (adică e un om delicat, atent cu femeile, nu doar un sadic dilău, care le dă cu blana în cap și pe unde mai poate)

Chiar coboară la cei doi dinți, de lângă limbă…adică de atât omor, cea care părea tânără e babă rău, pentru că mai are doar doi dinți în gură…

Și, versul final, arată motivul, motivul abscons, subliminal, pentru care nea Mihalache, acest vânjos sexual, care face sex la viteza o mie toată noaptea, e în râcă, chiar în blestem cu femeile: pentru că el urăște femeile…și de aceea, femeile, iubește mult pe Mihalache, pentru că e vânjos...cu paloșul gros (citat din Cassa Loco).

Finalul se termină în aplauze și pun pariu, că nimeni în România nu a mai scris o recenzie acestui prea minunat manifest de destrăbălare…ci toată lumea l-a aplaudat, pentru că nimeni nu a fost atent la versuri.

Noi ascultăm…dar nu înțelegem: ăsta e marele nostru merit nenorocit!

Pentru că, dacă am înțelege, pas cu pas, tot ce e în noi și în jurul nostru nu am mai fi atât de mamblegi, de molâi la răutatea și prostia și curvărăsia din jur ci am reacționa…creștinește.

La noi reacția ortodoxă la vicisitudinile istoriei înseamnă însă numai mugete, vociferări, darea poalelor peste cap.

Acum însă, iubiții mei, în postmodernitate, trebuie să zâmbești…și să faci lucrurile ortodox, nu după cum vrea fitecine!

Trebuie să știi să profiți ortodox de legi, de situații, de denigrări, de busculade, pentru ca să le întorci, pe toate, în capul celor care nu au nici în clin și nici în mânecă cu evlavia.

Spre exemplu, ieri, carnavalul de la Rio, în ultima zi, s-a terminat cu paradă gay. De ce nu, spre exemplu, parada gay românească de anul acesta, 2010, să nu se termine cu o rugăciune de o oră a gaylor, împreună cu ortodocșii, în piața Unirii din capitala României. După manifestarea diversității, nu?, să fie și manifestarea unității, adică așa, să fie bine și să nu fie rău…

Dacă le-am propune asta, la modul serios: adică ați făcut paradă?, foarte bine!, acum dați jos drăciile după voi și îmbrăcați-vă în altceva decent și hai să ne rugăm o oră…nu ar dori niciunul așa ceva…De ce? Pentru că ei nu vor decență, nici drepturi, nici dialog, cum nu vor nici dilării de droguri, nici proxeneții, nici ereticii, nici violatorii, nici hoții de buzunare etc.

Păstrați însemnătatea hermeneutică a cântecului, însă, vă rog, pentru binele vostru actual și veșnic, nu practicați conținutul cântecului și nici alte conținuturi de viață nespecifice Postului Mare!

Did you like this? Share it: