În România de azi sunt două feluri de intelectuali: unii care studiază și scriu ca să afle adevărul și alții care fac aceleași pentru bani și/sau glorie nepieritoare. S-ar părea că ultimilor nu le-a ajuns deloc la urechi vechiul principiu după care se călăuzeau cărturarii noștri mai înainte vreme: vanitas vanitatum, omnia vanitas. Gloria nepieritoare nu e decât în capul celor care, dacă se văd elogiați și luminați de reflectoare la rampă, cred că posteritatea și mileniile care vor urma vor conserva această atitudine ca pe musca din chihlimbar.

Adevărata experiență istorică este însă amară pentru aceste iluzii: cine nu adună cu adevărul risipește. Cei care s-au luptat pentru el se poate să fi fost batjocoriți în viață, insultați, renegați, criticați, desconsiderați, predestinați, de contemporanii lor, uitării în negura istoriei. Numai că Dumnezeu face să cadă în uitare și în renegare pe cei care și-au lustruit scrisul și cărțile, care s-au crezut invincibili în fața timpului și a erodării lor raționale și nemitarnice, și descoperă după decenii, secole sau milenii cărți și scriitori pe care alții i-au îngropat de vii sub dărâmăturile insensibilității și orbiei lor.

Despre scrisul ca jertfă, vedeți mai departe o pildă de la Dimitrie Cantemir, o rugăciune în capul cărții, cu care începe Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor:

„Lui Dumnădzău unuia, în Troiță /Treime/ închinatului și slăvitului, Λατρεíαν /Slavă/, în veci!

Lucrurile vechi și a annilor bătrânețe, altuia nu așe cu cuviință să cad, fără numai Unuia carile iaste Παλαιòς τῶν ἡμερῶν /Vechi de zile/. Adeverința cuvântului, nu alt mai gata scutitoriu sau mai înțelept otcârmuitoriu a afla poate, fără numai pre cel vecinic Cuvânt, carile singur iaste adevărul, cu Părintele născătoriul Său de o ființă.

Dragostea cătră cel de aproape nu să poate plini, fără numai în temeliia și izvorul dragostii Duhului, carile ne învață toată adeverința și toată dreptatea, carile de la Părintele vecinicește purcede și pre Fiiul mai denainte și după toată vremea să odihnește.

Pentru aceasta dară Ție, cerescule Părinte, căruiia anii nu să scad, Ție a anarhului /neîmbătrânitului/ Părinte Fiiu, a căruia naștere iaste mai denainte și preste toți vecii, și Ție, Svântule Duh, a căruia purcedere covârșește toate vremile trecute și viitoare, și încă Ție unuia, Svântului și marelui Dumnedzău, sudorile ostenințelor mele <cartea, adică> în loc de jirtvă /jertfă/ de laudă aduc și închin.

Supt scutul nebiruitelor Tale puteri, slabe și lâncede osirdiile mele aciuedz și să le scutesc alerg. Pre Tine, bunule Doamne, pricina cea dintăi și pricinuitoriul a tuturor bunătăților credzind și cunoscând, în binele fratelui și în folosul aproapelui (pentru care tare poruncindu-ne, după Tine, în dragostea lui, toată legea și prorociia să cuprinde și voia Ta a să împle, arăți), lucrușorul acesta cu Tine l-am început și, cu nenumărate și nemăsurate milostivirile Tale, iată că l-am și săvârșit.

Pentru carea Ție, α și ω, începutului și sfârșitului, cu umilit suflet și cu inimă înfrântă, plecându-l și supplecându-l, rogu-mă nu-l lepăda, nu-l trece, ce ca un bun și milostiv ce ești, de ochiul zavistnic și de limba simceloasă /ascuțită/ păzindu-l și ocrotindu-l, Ție unuia să cuvine toată slava și închinăciunea, mărire dă, de acmu și pănă în veci, amin”.

Did you like this? Share it: