Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 26 februarie 2010

Între femeie și mamă

Da, o reclamă anti avort!

Aici mai găsiți încă 99 tot la fel de tăioase…

Viorel Ilișoi și Prof. Dr. Constantin Dumitrache vorbind despre obezitate

[viddler id=eda4ae81&w=437&h=370]

Cf. sursa.

Viața Sfântului Ierarh Grigorie Palama (2)

Primul articol

***

Paragraful al 32-lea vorbește despre  adolescența Sfântului Grigorie Palama: „practica o simplitate a hainelor, dar și a încălțămintei, a așternutului, precum și a oricărei alte conduite și un regim atât de excesiv” (471) încât îi intriga pe cei din jur. Norma sa de viață era compusă din înfrânare, post și priveghere, mâncând „foarte puțină pâine și apă” (471).

Învinge pofta trupului în adolescența sa, deși era încă în societate (472). Îl convinge şi pe bazileul Andronic II ca să îl lase să devină monah (472). Ba, mai mult, Sfântul Grigorie îşi convinge întreaga familie să intre în monahism, pe unii din neamul lui şi pe unii servitori, după care pleacă, din Constantinopol, spre mănăstire, împreună cu doi fraţi ai săi (473).

Pleacă spre Sfântul Munte Athos la sfârşitul verii anului 1317, pentru ca să rămână acolo (473). Trece prin Tracia, ajunge la Papikon (un munte sfânt din vechime, dintre Tracia şi Macedonia) şi hotărăşte să ierneze aici (473). Aici îi uimeşte pe toţi prin viaţa sa, pentru că aceia „vedeau într-un corp încă nedesăvârșit și tânăr un cuvânt, o făptuire și o gândire cu adevărat de bătrân, monah și filosof” (473).

Sfântul Grigorie încearcă să convingă un grup de bogomili, din apropiere, de rătăcirea lor (474) și reușește să îi convingă pe unii, care devin ortodocși (477). Spune Sfântul Filotei, că aceste dispute au fost de inițiere, de introducere pentru Sfântul Grigorie, în cele ulterioare (477) și că „a ținut piept singur încăpățânării  ereziei și atât de marii ei flecăreli” (477): iată, două „virtuți” (încăpățânarea de a sta în erezie și argumente peste argumente false pentru a-și justifica erorile) prezente și la ereticii de azi.

Însă ereticii bogomili, ne spune Sfântul Filotei, atunci când nu reușeau să îi convingă pe ortodocși de erezia lor „îi lichidau în ascuns sau pe față pe cei care-i contraziceau” (477-478). Adică treceau de la polemica religioasă…la omorul calificat deosebit de grav. De aceea, bogomilii neconvinși, ca să se răzbune pe monahii care îl cazaseră pe Sfântul Grigorie Palama, le-a trimis mâncare otrăvită (478).

Sfântul Grigorie își dă seama de vicleșugul bogomililor și, prin exemplul câinelui care moare imediat ce mănâncă din mâncarea trimisă…toată obștea monahală scapă nevătămată (478). Monahii de la Papikon devin și mai uimiți de Sfântul Grigorie dar nu pot să îl convingă să rămână la ei (478).

În primăvara lui 1318, Sfântul Grigorie și cei doi frați ai lui ajung la Athos și urcă la Vatoped (478). Devine ucenicul Sfântului Nicodim „bărbat minunat în făptuire și în contemplare” (479). Sfântul Nicodim, Părintele duhovnicesc al Sfântului Grigorie Palama, fusese inițial nevoitor pe colina Sfântului Auxențiu din fața Constantinopolului și apoi a venit aici, la Vatoped (479).

E tuns monah de Sfântul Nicodim și face ascultare desăvârșită față de acesta (479). În al doilea an de monahism, adică în 1320, Sfântul Grigorie Palama, trăind în „post, priveghere, trezvie și rugăciune neîncetată”, are o vedenie dumnezeiască, în care Sfântul Ioan Evanghelistul vine cu un mesaj către el de la Maica lui Dumnezeu (479).

În vedenie, Sfântul Ioan Evanghelistul îl întreabă de ce el se roagă zi și noapte: „Luminează-mi întunericul!” (I Cor. 4, 9). Primește încredințare de la Maica lui Dumnezeu, prin Sfântul Ioan Teologul, că Aceasta îl va ajuta mereu (480).

După ceva ani, însuși Sfântul Grigorie a confesat această experiență mistică a sa lui Dorotei Vlatis, un bun ucenic al său (480), cf. Idem, p. 480, n. 8, acesta fiind cofondatorul Mănăstirii Vlatadon din Tesalonic și, între 1371-1379, urmașul Sfântului Grigorie Palama în scaunul de mitropolit al Tesalonicului.

Avem aici o altă mărturie a Sfântului Grigorie Palama despre evlavia sa imensă pentru Prea Curata Stăpână încă de când era copil (480-481).

În anul al 3-lea de monahism al Sfântului Grigorie Palama, Părintele său, Sfântul Nicodim, pleacă la Domnul în data de 11 iulie 1320 (481). Cf. Idem, p. 481, n. 10, Sfântul Nicodim, Părintele Sfântului Grigorie Palama, e pomenit la 11 iulie în sinaxarul athonit.

Sfântul Grigorie pleacă din chilia  Părintelui său și merge în marea lavră a Sfântului Atanasie, monahii de acolo fiind deja cuceriți de faima lui, unde stă 3 ani întregi (vara lui 1320-vara lui 1323) (481). Aici Sfântul Grigorie are ascultarea de a avea grijă de „o parte a mesei comune a fraților…și să stea împreună cu cei ce cântă la Biserică și să cânte împreună cu ei cântările dumnezeiești” (481).

Îi uimește „pe toți deopotrivă, bătrâni și tineri, chinoviți și anahoreți, înțelepți și neștiutori de carte” (481-482). Și asta, pentru că se nevoia să împlinească toate virtuțile și nu una mai mult și alta mai puțin, „atât făptuirea, cât și cuvântul, atât (pe) cele universale, cât și (pe) cele parțiale, încât sufletul lui era o convergență și un sălaș al oricărui bine” (482).

Atât de mult și-a învins somnul, încât „timp de 3 luni de zile și-a petrecut toate nopțile veghind ca unul fără trup, rezervând somnului doar foarte puțin în fiecare zi, după masa de amiază, ca nu cumva, cred, creierul său să sufere ceva ireparabil, întors de la funcționarea lui naturală din pricina uscăciunii”  (482) aduse de oboseală și de nesomn.

După cei 3 ani de chinovie, devine anahoret la schitul Glossia (482-483), cf. Idem, p. 483, n. 12, acesta fiind un schit în dependență de Marea Lavră a Athosului. Aici îl găsește pe Sfântul Grigorie, care nu e Sfântul Grigorie Sinaitul, originar din Constantinopol, cf. Idem, p. 483, n. 13, „vestit în isihie, trezvie și contemplare” (483) și care e cinstit la data de 2 aprilie în sinaxarul athonit, cf. Idem, p. 483, n. 14.

Sfântul Grigorie Palama primește de la Sfântul Grigorie povățuire și confesiuni despre vederile sale extatice (483) și aici Sfântul Grigorie Palama crește mult duhovnicește (483-484). Însă, după 2 ani de zile a fost nevoit să se mute de acolo din cauza atacurilor turcilor asupra Sfântului Munte Athos (485).

În vara lui 1325 ajunge în Tesalonic, împreună cu alți 12 monahi (485), conform Idem, p. 485, n. 17, acum părăsind Athosul, de la Schitul Magula, și Sfântul Grigorie Sinaitul împreună cu ucenicii săi, între care se aflau și viitorii patriarhi de Constantinopol: Isidor și Calist.

Nu doreau să rămână în Tesalonic ci doreau să plece cu toții la Ierusalim (485). Însă, în urma unei vedenii a Sfântului Grigorie Palama, el și ucenicii săi rămân la Tesalonic (486), înțelegând că cel care i se arătase în vedenie era Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir (486).

In memoriam: Profesorul Mihai Rădulescu

*

Despre sine aici și aici.

***

Am aflat cu oarecare întârziere, de pe internet, că  marele şi bunul meu profesor a trecut la cele veşnice. Ne-am cunoscut cu peste treizeci şi cinci de ani în urmă. Eram student la Teologie în Bucureşti, iar dânsul era acolo profesor de franceză şi engleză. Nu am urmat cursurile dumnealui şi nici azi nu ştiu de ce am preferat germana. Îl admiram din umbră, fără să ştie de existenţa mea.

Era un om masiv, bine înfipt pe picioare, cu păr  lung, căzându-i în plete pe grumazi, lat în spete, atletic. Nişte cearcăne mari, aproape negre, îi străjuiau ochii, arătându-ne câte ore de nesomn şi de trudă se ascund în spatele lor.  Traducea cu o uşurinţă impresionantă la discuţiile, discursurile, conferinţele, ce se ţineau cu prilejul vizitelor unor delegaţii străine la facultatea noastră. Avea o voce gravă, cu un ,,rrr’’ inimitabil. Fuma foarte mult în afara facultăţii. Purta permanent în mână o geantă mare, plină întotdeauna cu cărţi, caiete, corecturi etc.

Nu aş putea preciza cum a început relaţia mea cu el. Publicasem  mai multe articole  în unele reviste bisericeşti şi aveam nişte manuscrise la diferite edituri din Bucureşti. Cred că ne-am cunoscut la Editura Albatros de la Casa Scânteii, prin Domnul Redactor Gheorghe Marin, la care am publicat amândoi în anii următori câteva lucrări. A fost destul să descopere în mine patima scrisului, că atât mi-a trebuit.

Poate nu era zi în care să vină în facultate şi să nu mă cheme, să nu mă caute. Avea un tact pedagogic desăvârşit. Ştia să descopere şi să mobilizeze tineri cu preocupări într-ale cercetării. Știa să te învețe să-ți creezi planuri de rezervă, așa încât oricât ai fi fost de lovit, să ai întotdeauna o soluție alternativă și să poți rezista. Simţeam şi eu nevoia să-l găsesc, să vorbesc cu dânsul.

Parcă îmi era duhovnic. Aveam o încredere oarbă în dânsul şi fiecare sfat îmi era  literă de Evanghelie. De fiecare dată când discutam,  îmi dădea idei, proiecte pentru viitoare cărţi. Dumnealui îi datorez  proiectul şi îndemnul de a realiza seria de  volume  Coloana Infinitului.

Când băteam câmpii şi propuneam proiecte nerealiste ştia să mă contrazică cu multă delicateţe, fără a mă brusca sau a mă jigni. Îmi vorbea de cărţile sale scrise şi nescrise, despre noi discipline, pe care le plămădea în mintea lui incandescentă.

Pentru prima dată am auzit de stilistica antropologică, pe care o crease şi se lupta s-o impună în programa unor facultăţi.  Soţia sa era grecoaică. Era de o frumuseţe rară, asemenea unei statui de marmură din antichitate. Am fost în casa dumnealui de prin apropierea Gării de Nord, de pe strada Alexandru Depărăţeanu,  şi am fost uimit de colecţiile de obiecte vechi pe care le deţinea. A fost la Bârda de două ori, a fost în mai mulţi ani la Băile Herculane.

Era o sărbătoare să discuţi cu dânsul de fiecare dată. Prietenia noastră a continuat mulţi ani şi după ce am terminat facultatea.  Cele peste o sută de scrisori ce le deţin de la dânsul vorbesc cu prisosinţă despre aceasta. Mi-a fost unul dintre puţinii prieteni adevăraţi şi sinceri, cu care m-a binecuvântat Dumnezeu în viaţă.  După Revoluţie, ne-a luat valul. Dânsul a înfiinţat Editura Ramida, eu, Editura ,,Scrisul Românesc’’. Am mai ţinut o vreme legătura, ne-am mai trimis cărţi, apoi s-a aşternut tăcerea  între noi. I-am mai scris, dar nu mi-a mai răspuns.

Am găsit prin librării cărţi de-ale dânsului, majoritatea fiind memorialistice, privitoare la închisorile  comuniste. Am descoperit cu uimire şi înfiorare, că dânsul fusese clientul obişnuit al unor asemenea închisori, pe motive politice. Condusese o mişcare de protest a studenţilor bucureşteni prin anii 1956-1960 şi de acolo începuseră necazurile. A scris o istorie a memorialisticii româneşti din câte ştiu.

Am mai încercat să-l caut la facultate,  dar nu mai preda acolo.  Cu câteva luni înainte de Marea sa Trecere Dincolo, i-am descoperit adresa de e-mail pe internet. I-am scris şi mi-a răspuns. Era bolnav, undeva lângă Bucureşti. Locuia singur. Printre altele, l-am întrebat de ce n-a mai vrut să ţinem legătura. Mi-a răspuns că intenţionat a făcut-o, pentru a nu mă compromite, pentru a nu-mi face greutăţi, datorită trecutului său.

Am aflat, tot de pe internet, că a plecat dintre noi cu câteva luni în urmă şi m-am simţit mult mai sărac fără dânsul. Dumnezeu să vă ierte, Domnule Profesor!

Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu Bârda

Scrisoare Pastorală VIII (2010), nr. 175, p. 2.

*

Pe 19 ianuarie 2010, la Biserica „Sfânta Ecaterina“, paraclisul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, s-a oficiat o slujbă de pomenire, cu prilejul împlinirii unui un an de când a trecut la cele veşnice prof. Mihai Rădulescu.

Scriitor de beletristică, istoric al detenţiei române sub comunism, armenolog, cercetător al artelor plastice şi editor, Mihai Rădulescu este una dintre marile personalităţi ale culturii române din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, perioadă atât de dureros marcată de experienţa comunismului. A predat limbile engleză şi franceză mulţi ani la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Capitală.

S-a născut în Bucureşti, în primăvara anului 1936, la data de 15 mai, în familia Dumitru şi Toni Rădulescu (ambii fugind de la părinţi în Capitală, pentru a-şi apăra dragostea). Mihai, unicul lor fiu, este hărăzit unui itinerar cu suişuri, dar mai ales coborâşuri (încercări), deseori ameţitoare. Acestea însă au format în el un luptător, caracteristică, de altfel, a multor copii şi tineri care au crescut sub comunism, în România.

După ce frecventează şcolile de tip francez din Bucureşti (şcoala primară, gimnaziul şi liceul), devine student al Facultăţii de Filologie, secţia Limba şi Literatura Engleză, tot în Capitală. Refuzând să facă parte din orice organizaţie comunistă, în anul al II-lea preia chemarea studenţilor medicinişti la o demonstraţie în Piaţa Universităţii, convocând numeroşi colegi de facultate şi alţi cunoscuţi.

Din acest motiv, va fi arestat la 4 noiembrie 1956, anchetat la Ministerul de Interne şi condamnat în lotul organizatorilor, la patru ani închisoare corecţională, pe care îi efectuează la Jilava, Gherla, Periprava, Salcia, Luciu-Giurgeni. De-a lungul anilor de arest, rezistenţa fizică îi este dramatic şubrezită, pentru tot restul vieţii.

Valorile pedagogiei sale

A reluat studiile superioare filologice în 1963, la capătul lor devenind doctorand al prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în istoria literaturii universale. Rigorile vieţii sociale îl împiedică şi de astă dată să-şi îndeplinească obiectivele: el nu întruneşte, la final, condiţiile politice necesare susţinerii tezei.

Ajunge profesor, mai întâi de liceu, apoi asistent al Facultăţii de Limbă Engleză şi al Institutului Pedagogic. Din 1972 îl găsim lector de limbă engleză şi franceză la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. La catedră, Mihai Rădulescu îşi îndeplineşte menirea pedagogică, justificându-i adevărata ei valoare: aceea de a educa în bine sufletul omului. După ce el însuşi suferise, ani de-a rândul, povara opresiunii politice şi stigmatul negativ pe care ea i-l aplicase cu atâta cruzime, Mihai Rădulescu înţelege că misiunea lui este aceea de a întări în curaj, în spiritul onoarei şi al omeniei, în nădejdea cultivată prin credinţa în Dumnezeu, pe tinerii din faţa pupitrului.

Propria experienţă de viaţa devine subiect şi al operei sale scrise. Memoria îi îmbogăţeşte inspiraţia. Îşi dedică forţele creatoare unei munci ce constituie, în acelaşi timp, un rămăşag de fantastică dificultate şi răspundere, de resuscitare a trecutelor decenii.

Tehnica sa înglobează timpul într-un prezent nedefinit, ce-şi schimbă subiecţii, nu şi obiectul. Darul pe care i l-a făcut Dumnezeu, de a rămâne etern adolescent, se conjugă la Mihai Rădulescu în chipul cel mai obişnuit cu o nesăţioasă poftă de a „citi“ oamenii, de a-i desluşi. În toate cărţile lui, Mihai Rădulescu se povesteşte pe sine, un adolescent, fost deţinut el însuşi, marcat în destin de urmările detenţiei, la limita în care propriile fantasme se certifică exponenţial, ca introducere şi postament la alte existenţe.

Istoria literaturii române de detenţie

Meditaţia revine cu drag în paginile sale, ca şi teoria politică. Nu este de mirare: personajele sale sunt persoane care au gândit şi în libertate – de aceea, de altfel, s-au pomenit îndărătul gratiilor. Oricât de curios ar părea, ele alcătuiesc armata de gânditori ai patriei, aplecaţi mai ales asupra problemelor democraţiei, economiei politice, dreptului, istoriei, religiei şi viitorologiei.

Genul preferat este acela al monologului, în termeni mai precişi, al spovedaniei. Eroii săi, adesea foşti prizonieri politici, retrăiesc ceasurile de infern ale deciziei. Fenomenul delaţiunii este substanţial analizat in paginile lui Mihai Rădulescu, ca şi acela al colaboraţionismului, cu lunecoasele lui trepte de subsol.

Mulţi dintre eroii lui Mihai Radulescu poartă haina sacerdoţiului, chinurile lor morale fiind sporite în contul îndatoririlor suplimentare pe care aceştia le au faţa de semeni.

Istoria literaturii române de detenţie“, cartea care îl consacră pe Mihai Rădulescu în spaţiul istoriei noastre literare, este şi prima carte de acest gen pentru istoria noastră, nu numai literară, ci şi aceea a civilizaţiei. Noua istorie critică a literaturii memorialistice de detenţie trebuie considerată, în primul rând, una didactică (reeducarea – tema acestei istorii – constituie un fenomen unic, în istoria didacticii universale).

Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul. Acesta e marele crez al omului Mihai Rădulescu. Şi crezul lui i-a insuflat puterea de a răzbi printre nenumăratele ispite ale vieţii. Cu acest crez s-a şi stins din viaţă, după o perioadă de ani de suferinţă, în ianuarie 2009.

Întrebare: Cine eşti, Mihai Rădulescu?

Răspuns: Un anonim, conştient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naţionale din detenţie, într-o formă, oricare, organizată, muncă la care s-a înhămat, această memorialistică riscă să se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai ştiu să spun astăzi despre mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc…

Pr. Lect. Dr. Gheroghe Holbea

***

Tocmai astăzi, de la părintele Alexandru, am aflat vestea morții Profesorului Mihai Rădulescu…deși eu sunt la București, aici…și nu am aflat despre ea, care s-a petrecut acum un an…Regret că nu am știut nici de înmormântare și nici de pomenirea de un an, pentru că doream să fiu prezent…din respect pentru statura sa intelectuală și morală…

L-am cunoscut pe profesorul Mihai Rădulescu, pe care îl evocăm acum, în primul an de facultate, ca profesor de Engleză. Dumnealui a fost profesorul care ne-a dat să traducem, la primul examen, un text, de o jumătate de pagină, din orice carte în engleză dorim noi…

Nu am înțeles atunci care era sensul…Mai apoi mi-am dat seama că traducerea înseamnă libertate…dar și atenție…și că ești înțeles și te descoperi pe măsura implicării personale în traducere.

Apoi am stat de vorbă, când am auzit că suferise în închisoare și că se ocupase de arheologizarea detenției românești din timpul comunismului. M-a impulsionat să scriu și să comentez datele pe care le aveam de la Părintele nostru, Ilie, văzătorul de Dumnezeu, al cărui prim volum din operele sale îl voi edita foarte curând la nivel online.

Fuma mult…avea cearcăne mari și suferință încrustată pe frunte, dar te privea profund…și nu se complica cu tine, dacă te vedea incorigibil…

Avea înțelepciunea de a zâmbi, un umor fin…și o mare cunoaștere a vechii literaturi române…cât și o lejeritate uluitoare în înțelegerea modului de a gândi în limba engleză.

Un studiu al său despre Sfântul Antim Ivireanul i-a sugerat doamnei preotese (îmi mărturisește acum), ca să înțeleagă relația dintre Sfântul Antim și Mihail Eminescu la nivelul imaginilor și simbolurilor poetice.

Nu cred că l-am mai văzut în ultimii 8-9 ani…însă lucrurile editate de sine și cărțile sale ne arată, ca și în cazul Profesorului Dan Zamfirescu, că munca titanică, personală, în folosul românității se pierde din obișnuința noilor generații, care sunt învățate să ia ochii cititorilor cu puțin și prost…și, pe deasupra, și posturi importante…

Lecția sa de viață și erudiția sa rămân un exemplu pentru familia mea, un exemplu întăritor și credibil, pentru că are în spate și suferință și migală și trudă intelectuală.

Dumnezeu să îl ierte și pe noi să ne întărească în ceea ce facem!

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Predică la duminica a 2-a din Postul Mare (2010)

Aici, pentru a asculta și a downloada.

Predica noastră are 49. 37 minute.

Fotografia e o secțiune din fotografia sursă.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort