Mai întâi o urăști galben, arunci pe ea o tonă de gelozie…
după care, cu multă stupiditate, o ucizi…din dragoste rănită…
Cine a fost de vină: el sau ea?
Ce te face…să ucizi ceea ce iubești?
Merită pușcăria…o crimă?
Cât îți ia să gândești la lucruri importante?
Mai ai lucruri…în care crezi?
Gelozia e omorârea iubirii.
Dacă nu mai ai încredere în ea…nu mai e nimic de recuperat…
Și nici nu a fost vreodată ceva real…dacă ajungi să o urăști…
O fotografie sugestivă pentru tema noastră: camera de luat vederi ca pușcă, ca amenințare a falsificării adevărului…ca eliberare de minciună. Fotografia care aduce adevărul în veacul nostru. Cartea care ne incită la sfințenie. Manuscrisul care ne arată nevoia de libertate a experienței.
Vrei să mergi mai departe cu tine, cu experiența ta, spre altul…O scrii!…Cui rămâne ea? Unde și ce în condiții se păstrează? Cât de importantă e tradiția experienței omenirii, adică tot acest mod de trecere prin viață și tot ce înveți trăind, suferind, murind?
Aflăm ce fel de boli, cum se scria, cum nășteau femeile, în ce erau îmbrăcați oamenii la înmormântare în Egipt, în Grecia antică, în Roma secolului al 15-lea…Cum? Citind, aflând, descoperind…Importanța redescoperirii surselor e capitală pentru noi…iar dacă așteptăm ca alții să vină să ni le spună…s-ar putea să așteptăm 0 mie de ani…pentru asta…
Eu cred în forța adevărului peste veacuri pentru că e forță dumnezeiască. E un har. Chiar dacă cineva își dă seama de dreptatea ta, într-o anume conjunctură, după 3, 300 sau 3000 de ani, e un câștig imens, chiar dacă e câștigul doar a unuia.
Am trăit profund sentimentul că anumite cărți, pasaje, persoane din trecut, Sfinte sau nesfinte…au trăit pentru mine și pentru mine și au scris, vizându-mă. Bineînțeles, nu nominal, ci pe mine, cel care aștept adevărul lor, pe mine care aștept esența vieții lor, ce sunt ei…
Pentru că religia, arta, știința trăiesc pentru a fi transmise. Perpetuarea lor înseamnă aprinderea torței în alții.
Însă adevărul te pune la zid, te mitraliază. Ca să trăiești trebuie să mori, da, paradoxal, pentru că trebuie să mori pentru trecut ca să fii al prezentului. Prezentul ești tu, care nu mai ești ca ieri. Dacă ai rămas ca ieri ești un fiasco. Dacă ai devenit altul ești bine venit în lumea prezentului…pentru că veșnicia (prezentul continuu real) e un mereu prezent la nivel ontologic.
A fi mai mult la nivel ontologic înseamnă a fi plin de mai mult har, de mai multă dragoste, de mai multă cunoaștere plină de lumină dumnezeiască. A fi om luminat...asta înseamnă: a fi plin de har. Pentru că lumina de la neon nu te luminează la minte…ci îți scoate doar ochii.
Ținerea luminii în ochi, pentru cineva pe care îl torturezi, zi și noapte…înseamnă încercarea de a-l distruge psihic și sufletește în primul rând.
Însă adevărul prinde la profunzi, pentru că profunzii trăiesc din adevăr și prin el. Mitocanii trăiesc din chiciuri, din imitații de prost gust, din repetiții anapoda, din gărgăuni de fericire…
Mitocanii se fac…nu se nasc!…Mitocănia e o patimă, ca și prostia, ca și lipsa de milă, ca și lipsa de măsură…Ca să fii grosolan nu trebuie, totodată, să nu ai măsură, să o ții ca proasta, cu o problemă, 20 de ani?
Ce înseamnă însă să fii prost? Să nu vrei să ai o judecată dreaptă, să nu vrei să afli ce te mântuie, ce te înnobilează, ce te face domn peste patimi. Și nu e prostia o lipsă de milă față de tine, pentru că, în loc să fii înger în trup…tu ești un om cu cap prost, de animal?
Ce înseamnă că m-am făcut asemenea dobitoacelor, animalelor fără de minte la comportament sau le-am întrecut? Că m-am făcut prost, fără bun simț, fără delicatețe. Față de cine delicatețe? Față de tot ceea ce e frumos și plăcut, demn de admirat!
Dacă dau cu piciorul într-o frumoasă arhitectură, dacă nu îmi place un veceu spălat în tren și cu apă caldă, ci fărâm, ca un dobitoc, closetul…sau mă duc la supermarket și arunc cârnații la țuică și dau cu tot sprayul pe mine, dar cu tot, că e al lor și nu al meu…nu sunt jivină?
Ce înseamnă jivină?! Animal! Și când Domnul îi caracterizează pe unii și pe alții drept animale, adică cu nărav de animal, de fiară, oare îi caracteriza altfel decât erau la fapte? Nu!
De aceea, profunzimea e plină de adevăr, adevărul e plin de sfințenie, iar sfințenia e adevărul lui Dumnezeu pentru noi. Și, fie că vorbim de adevărul dintre relațiile unei familii, de adevărul nostru după 1989, de adevărul filosofiei sau al relațiilor dintre culte…când se spune adevărul, se elogiază Dumnezeu. Și când e cinstit Dumnezeu, e cinstită viața, relațiile normale între oameni, adică adevărate, adică pline de har, adică după voia Lui.
Da, lucrurile mele nu sunt plăcute de un papă lapte, adică de un prost sau de unul care vede numai bani toată ziua în fața pupilelor gândului lui. Nu! Dar nici mie nu îmi plac acești oameni! Nu îmi place modul lor de a fi, nu mă pot alinia lor, nu mă pot bucura de modul lor de a fi…și nu de ei.
Ei, ca oameni, la suferință, la necaz, la bucurie…e altceva: îi placi. Însă când vorbește în ei numai prostia și mercantilismul sunt oribili. Păcatul e oribil și nu omul! Omul, la ananghie, smerit, pe patul de spital sau fără casă…începe să devină normal. Omul de sub păcat e după chipul lui Dumnezeu făcut. E o făptură din smerenie și din mărire deopotrivă…și el îți place.
Nu îți place însă caracterul infect, rămânerea în mocirlă, în jeg…
Și adevărul nu suportă jegul.
Tocmai de aceea acum, peste 30, 300 sau 3000 de ani jegul va fi tot jeg, tot mai jeg…
Și așa va fi jegul și la Judecata Lui cea dreaptă: tot jeg, foarte jeg…
Citind câteva zeci de bloguri, urmărind câteva zeci de televiziuni și, implicit, foarte mulți creatori, vorbitori, guritori de tot felul în ultimele zile am avut un sentiment copleșitor de rămânere în urmă a lor, de batere a pasului pe loc…sentimentul acut și grețos al pasului pe loc, al mai văzutului la ei, și altădată, a acelorași faze.
Adică despre primăvară, mărțișoare, dragoste, politică de doi lei, panici de cutremur, anticomunism lulu, bateri în piept de Ortodoxie după ureche, probleme false, probleme fără cap, fără coadă, fără bun simț, fără energie, fără baterie…ca și când, ultimii 1, 2, 4, 10, 20, 30 de ani nu s-a petrecut nimic. Adică am fi stat până acum într-o sticlă, ca o molie, am fi înviat astăzi, am uitat ce am făcut în sezoanele de anul trecut…și o luăm de la capăt.
De ce simt asta?! Simplu: pentru că nu mai sunt același. Pentru că nu mai îmi place ca ieri. Pentru că ieri e istorie…dar mulți au rămas tot acolo…la probleme și moduri de a pune problema identice. Adică?!…Nu au crescut deloc spiritual, ideatic, informațional.
Îl văd pe acela, pe celălalt, de prim rang, de prim ordin…vorbind la fel. Ba mai prost…
Nu, nu mă refer la cum o spune…la bâlbe, greșeli, uitări…sunt firești…ci la ce spune. Deloc înțelepciune. Deloc altfel. Fără mai multă finețe, delicatețe, rafinament experimental…
Ce înseamnă să îmbătrânești: să devii mai prost decât erai…sau mai sfânt? Eu merg pe a doua variantă. Mai mult timp, mai multă trecere a ta prin timp înseamnă pentru mine…mai multă sfințenie, cunoaștere, orânduială în tine, mai mult efort pentru lucruri principiale, principale, de ne aruncat în altă parte, în alt timp, în altă emisferă.
Însă, mi se întâmplă să văd contrariu: tot mai mare ramolire interioară, o ură și un jeg tot mai mari, cu cât îmbătrânesc oamenii. Deci o îmbătrânire degeaba…din punctul meu de vedere. Dacă nu ești împlinit, dacă nu ești împăcat cu ceea ce ai făcut și ce faci…ce aștepți? Ce somn și ce moarte aștepți…cu o inutilitate grasă în tine?
Deci am avut, am, mă simt plin de un dezgust imens pentru bătuta pe loc a minții și a subiectelor.
Cristian Tudor Popescu, spunea pe 1 martie 2010, la video chatul de la 10 dimineața…că e bântuit de demonul inutilității. Nu, nu sunt bântuit de el, pentru că eu creez pentru puținii care simt, cred, au nevoie de viață duhovnicească, de claritate și de adevăr, acum și peste 14 veacuri.
Trăiesc însă dezgustul de a nu avea ce citi, ce vedea, ce admira regular, cu tumult, din belșug, din contemporaneitate, despre orice: izmene, filme, jocuri, cărți, articole, bloguri, artificii, cuie de tablă, dropii și excavatoare…Vreau să văd lucruri inteligente, de mare finețe, de multă forță, de mare dăruire, să văd, să aud, să simt, că unul, 9, 49 de inși fac ceva ce mă excită la minte, ce mă intrigă, ce mă captivează, ce mă dinamizează, ce mă bulversează.
Dacă unul îmi vorbește despre izmene 10 ore…îl ascult. Dacă știe politică…la fel. Dacă a avut aventuri, succese sau succesuri, a trecut prin calamități sau peripeții…ascult…da, îmi place să ascult…
Nu îmi plac însă cei atât de deștepți încât spun numai inepții, sastisiții de viață, care nici mari virtuți și nici mari păcate nu au și nu prea știu de niciunelea. Nu îmi plac băgătorii în seamă, imbecilii cu fumuri mari, nesimțiții de sorginte nobilă, pupincuriștii de la a la zet, care zic, zic din destul, dar nu mă atrag nici 10 la sută cât mă atrage ploaia…văzută de la geam…sau doi iezi pe imaș, care fac tumbe…
Eu cred că a nu putea nici măcar să fii genial la râs sau la făcut pantofii…dacă la altceva nu ești de marcă…e o calamitate de spitalul de nebuni. Chiar așa: buni la nimic? Buni nici la viață și nici la moarte?
Dintre sutele de bloguri pe care le urmăresc acum…cred că nici cu 10 nu mai rămân la RSS-uri: e oribilă repetiția.
Vreau altceva!
Vreau mai mult!
E dreptul meu să vreau lucruri mari, unice, prea frumoase.
Dacă doriți tâmpenii…să aveți parte de ele!
Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae
Teologia Dogmatică Ortodoxă,
vol.1, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.
II
Fiinţa şi atributele lui Dumnezeu
p. 188-190.
C. Atributele lui Dumnezeu legate de spiritualitatea Lui și participarea creaturii la ele
3. Sfințenia lui Dumnezeu și participarea noastră la ea
h) Sfințenia își are izvorul în tripersonalitatea lui Dumnezeu și în Hristos
Comentariile anterioare