Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Am sentimentul déjà vu-ului

Citind câteva zeci de bloguri, urmărind câteva zeci de televiziuni și, implicit, foarte mulți creatori, vorbitori, guritori de tot felul în ultimele zile am avut un sentiment copleșitor de rămânere în urmă a lor, de batere a pasului pe loc…sentimentul acut și grețos al pasului pe loc, al mai văzutului la ei, și altădată, a acelorași faze.

Adică despre primăvară, mărțișoare, dragoste, politică de doi lei, panici de cutremur, anticomunism lulu, bateri în piept de Ortodoxie după ureche, probleme false, probleme fără cap, fără coadă, fără bun simț, fără energie, fără baterie…ca și când, ultimii 1, 2, 4, 10, 20, 30 de ani nu s-a petrecut nimic. Adică am fi stat până acum într-o sticlă, ca o molie, am fi înviat astăzi, am uitat ce am făcut în sezoanele de anul trecut…și o luăm de la capăt.

De ce simt asta?! Simplu: pentru că nu mai sunt același. Pentru că nu mai îmi place ca ieri. Pentru că ieri e istorie…dar mulți au rămas tot acolo…la probleme și moduri de a pune problema identice. Adică?!…Nu au crescut deloc spiritual, ideatic, informațional.

Îl văd pe acela, pe celălalt, de prim rang, de prim ordin…vorbind la fel. Ba mai prost…

Nu, nu mă refer la cum o spune…la bâlbe, greșeli, uitări…sunt firești…ci la ce spune. Deloc înțelepciune. Deloc altfel. Fără mai multă finețe, delicatețe, rafinament experimental…

Ce înseamnă  să îmbătrânești: să devii mai prost decât erai…sau mai sfânt? Eu merg pe a doua variantă. Mai mult timp, mai multă trecere a ta prin timp înseamnă pentru mine…mai multă sfințenie, cunoaștere, orânduială în tine, mai mult efort pentru lucruri principiale, principale, de ne aruncat în altă parte, în alt timp, în altă emisferă.

Însă, mi se întâmplă să văd contrariu: tot mai mare ramolire interioară, o ură și un jeg tot mai mari, cu cât îmbătrânesc oamenii. Deci o îmbătrânire degeaba…din punctul meu de vedere. Dacă nu ești împlinit, dacă nu ești împăcat cu ceea ce ai făcut și ce faci…ce aștepți? Ce somn și ce moarte aștepți…cu o inutilitate grasă în tine?

Deci am avut, am, mă simt plin de un dezgust imens pentru bătuta pe loc a minții și a subiectelor.

Cristian Tudor Popescu, spunea pe 1 martie 2010, la video chatul de la 10 dimineața…că e bântuit de demonul inutilității. Nu, nu sunt bântuit de el, pentru că eu creez pentru puținii care simt, cred, au nevoie de viață duhovnicească, de claritate și de adevăr, acum și peste 14 veacuri.

Trăiesc însă dezgustul de a nu avea ce citi, ce vedea, ce admira regular, cu tumult, din belșug, din contemporaneitate, despre orice: izmene, filme, jocuri, cărți, articole, bloguri, artificii, cuie de tablă, dropii și excavatoare…Vreau să văd lucruri inteligente, de mare finețe, de multă forță, de mare dăruire, să văd, să aud, să simt, că unul, 9, 49 de inși fac ceva ce mă excită la minte, ce mă intrigă, ce mă captivează, ce mă dinamizează, ce mă bulversează.

Dacă unul îmi vorbește despre izmene 10 ore…îl ascult. Dacă știe politică…la fel. Dacă a avut aventuri, succese sau succesuri, a trecut prin calamități sau peripeții…ascult…da, îmi place să ascult…

Nu îmi plac însă cei atât de deștepți încât spun numai inepții, sastisiții de viață, care nici mari virtuți și nici mari păcate nu au și nu prea știu de niciunelea. Nu îmi plac băgătorii în seamă, imbecilii cu fumuri mari, nesimțiții de sorginte nobilă, pupincuriștii de la a la zet, care zic, zic din destul, dar nu mă atrag nici 10 la sută cât mă atrage ploaia…văzută de la geam…sau doi iezi pe imaș, care fac tumbe…

Eu cred că a nu putea nici măcar să fii genial la râs sau la făcut pantofii…dacă la altceva nu ești de marcă…e o calamitate de spitalul de nebuni. Chiar așa: buni la nimic? Buni nici la viață și nici la moarte?

Dintre sutele de bloguri pe care le urmăresc acum…cred că nici cu 10 nu mai rămân la RSS-uri: e oribilă repetiția.

Vreau altceva!

Vreau mai mult!

E dreptul meu să vreau lucruri mari, unice, prea frumoase.

Dacă doriți tâmpenii…să aveți parte de ele!

Did you like this? Share it:

Previous

Sfințenia e o viață dinamică și transparentă

Next

Forța adevărului prinde la profunzi

1 Comment

  1. Sentimentul „statului pe loc” e unul dintre cele mai mari ispite.

    Ma intreba cineva: De mai faci facultatea asta? De ce mai inveti asta? La ce iti foloseste?

    Fiecare zi in care nu cresti in cunostiinta si dorinta dupa desavarsire, ai pierdut o parte din tine.

    Mediul online, putin cate putin, s-a transformat intr-o margine de sant, nimic mai mult. Articole care se limiteaza la titlu, stiri repetate la nesfarsit, polemici interminabile, repetari si iar repetari, in asta s-a transformat, in mare, mediul online romanesc.

    Mai exista oaze, dar din ce in ce mai putine.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén