Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Forța adevărului prinde la profunzi

O fotografie sugestivă pentru tema noastră: camera de luat vederi ca pușcă, ca amenințare a falsificării adevărului…ca eliberare de minciună. Fotografia care aduce adevărul în veacul nostru. Cartea care ne incită la sfințenie. Manuscrisul care ne arată nevoia de libertate a experienței.

Vrei să mergi mai departe cu tine, cu experiența ta, spre altul…O scrii…Cui rămâne ea? Unde și ce în condiții se păstrează? Cât de importantă e tradiția experienței omenirii, adică tot acest mod de trecere prin viață și tot ce înveți trăind, suferind, murind?

Aflăm ce fel de boli, cum se scria, cum nășteau femile, în ce erau îmbrăcați oamenii la înmormântare în Egipt, în Grecia antică, în Roma secolului al 15-lea…Cum? Citind, aflând, descoperind…Importanța redescoperirii surselor e capitală pentru noi…iar dacă așteptăm ca alții să vină să ni le spună…s-ar putea să așteptăm 0 mie de ani…pentru asta…

Eu cred în forța adevărului peste veacuri pentru că e forță dumnezeiască. E un har. Chiar dacă cineva își dă seama de dreptatea ta, într-o anume conjunctură, după 3, 300 sau 3000 de ani e un câștig imens, chiar dacă e câștigul doar a unuia.

Am trăit profund sentimentul că anumite cărți, pasaje, persoane din trecut, Sfinte sau nesfinte…au trăit pentru mine și pentru mine și au scris vizându-mă. Bineînțeles nu nominal, ci pe mine, cel care aștept adevărul lor, pe mine care aștept esența vieții lor, ce sunt ei…

Pentru că religia, arta, știința trăiesc pentru a fi transmise. Perpetuarea lor înseamnă aprinderea torței în alții.

Însă adevărul te pune la zid, te mitraliază. Ca să trăiești trebuie să mori, da, paradoxal, pentru că trebuie să mori pentru trecut ca să fii al prezentului. Prezentul ești tu, care nu mai ești ca ieri. Dacă ai rămas ca ieri ești un fiasco. Dacă ai devenit altul ești bine venit în lumea prezentului…pentru că veșnicia (prezentul continuu real) e un mereu prezent la nivel ontologic.

A fi mai mult la nivel ontologic înseamnă a fi plin de mai mult har, de mai multă dragoste, de mai multă cunoaștere plină de lumină dumnezeiască. A fi om luminat...asta înseamnă: a fi plin de har. Pentru că lumina de la neon nu te luminează la minte…ci îți scoate doar ochii.

Ținerea luminii în ochi, pentru cineva pe care îl torturezi, zi și noapte…înseamnă încercarea de a-l distruge psihic și sufletește în primul rând.

Însă adevărul prinde la profunzi, pentru că profunzii trăiesc din adevăr și prin el. Mitocanii trăiesc din chiciuri, din imitații de prost gust, din repetiții anapoda, din gărgăuni de fericire…

Mitocanii se fac…nu se nasc!…Mitocănia e o patimă, ca și prostia, ca și lipsa de milă, ca și lipsa de măsură…Ca să fii grosolan nu trebuie, totodată, să nu ai măsură, să o ții ca proasta, cu o problemă, 20 de ani?

Ce înseamnă însă să fii prost? Să nu vrei să ai o judecată dreaptă, să nu vrei să aflii ce te mântuie, ce te înobilează, ce te face domn peste patimi. Și nu e prostia o lipsă de milă față de tine, pentru că, în loc să fii înger în trup…tu ești un om cu cap prost, de animal?

Ce înseamnă că m-am făcut asemenea dobitoacelor, animalelor fără de minte la comportament sau le-am întrecut? Că m-am făcut prost, fără bun simț, fără delicatețe. Față de cine delicatețe? Față de tot ceea ce e frumos și plăcut, demn de admirat.

Dacă dau cu piciorul într-o frumoasă arhitectură, dacă nu îmi place un veceu spălat în tren și cu apă caldă, ci fărâm, ca un dobitoc, closetul…sau mă duc la supermarket și arunc cârnații la țuică și dau cu tot sprayul pe mine, dar cu tot, că e al lor și nu al meu…nu sunt jivină?

Ce înseamnă jivină?! Animal! Și când Domnul îi caracterizează pe unii și pe alții drept animale, adică cu nărav de animal, de fiară, oare îi caracteriza altfel decât erau la fapte? Nu!

De aceea profunzimea e plină de adevăr, adevărul e plin de sfințenie iar sfințenia e adevărul lui Dumnezeu pentru noi. Și, fie că vorbim de adevărul dintre relațiile unei familii, de adevărul nostru după 1989, de adevărul filosofiei sau al relațiilor dintre culte…când se spune adevărul se elogiază Dumnezeu. Și când e cinstit Dumnezeu e cinstită viața, relațiile normale între oameni, adică adevărate, adică pline de har, adică după voia Lui.

Da, lucrurile mele nu sunt plăcute de un papă lapte, adică de un prost sau de unul care vede numai bani toată ziua în fața pupilelor gândului lui. Nu! Dar nici mie nu îmi plac acești oameni! Nu îmi place modul lor de a fi, nu mă pot alinia lor, nu mă pot bucura de modul lor de a fi…și nu de ei.

Ei, ca oameni, la suferință, la necaz, la bucurie…e altceva: îi placi. Însă când vorbește în ei numai prostia și mercantilismul sunt oribili. Păcatul e oribil și nu omul! Omul, la anaghie, smerit, pe patul de spital sau fără casă…începe să devină normal. Omul de sub păcat e după chipul lui Dumnezeu făcut. E o făptură din smerenie și din mărire deopotrivă…și el îți place.

Nu îți place însă caracterul infect, rămânerea în mocirlă, în jeg…

Și adevărul nu suportă jegul.

Tocmai de aceea acum, peste 30, 300 sau 3000 de ani jegul va fi tot jeg, tot mai jeg…

Și așa va fi jegul și la judecata Lui cea dreaptă: tot jeg, foarte jeg…

Did you like this? Share it:

Previous

Am sentimentul déjà vu-ului

Next

Gelozia crimei…de Iain Crawford

1 Comment

  1. bogdan

    Realitatea pe care ne-o prezentati inseamna cotidianul in viata si viata in cotidian.

    Ne place sa imitam, fara macar a avea grija de original. De aceea, multi dintre noi, ne uratim sufleteste.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén