Da, cât costă să fii, pur și simplu, cel mai bun pentru cineva, de neînlocuit în inima lui/a ei? Ce trebuie să faci pentru ca nimeni, niciodată, să nu te înlocuie din inima lui/a ei? Dacă știți răspunsul la această întrebare…atunci sunteți de neînlocuit pentru cineva, pentru mai mulți…Dacă nu știți răspunsul la această întrebare, capitală, fundamentală, atunci nu știți nimic serios, pentru că nu ați iubit pe nimeni (și bineînțeles: nu ați fost iubiți de nimeni) la modul…irespirabil

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=rjpve1LoqiE]

Cântecul spune…și noi ne gândim ce intensitate ar avea realitatea interioară: i’m stuck on your heart = Sunt înfiptă/băgată/ intrată în inima ta iar tu, pur și simplu, ești cel mai bun lucru pentru mine = you’re simply the best. Nu vreau mai mult, nu îl vreau pe altul, nu vreau altceva, decât pe tine.

Ce te face de neînlocuit pentru cineva? Totala ta dăruire, transparența ta uluitoare, conștiința ta curată și actele tale de multă mărinimie, de grandioasă și desăvârșită revărsare spre altul.

Dacă cuvântul cade pe pământ bun, dacă fapta ta atinge inima lui/ a ei, nimic și nimeni nu poate să te scoată din ei, din cei care te iubesc.

Îmi aduc aminte de bunicul meu Marin, care asculta la radio, la radioul de la casetofonul lui vechi, fost al meu…muzică populară, știri, unele după altele. Și eu citeam în cealaltă cameră, în camera mea, de la țară și cu fața spre stradă (pe când el trăia) sau pictam sau compuneam diverse lucruri…și, deodată, mă pomeneam cu muzica dată la maximum…și cu el peste mine: Tataie, tataie, vino că la radio cântă cântecul tău!…Și cântecul meu…se cam cânta tot timpul…și el lăcrima la fiecare cântec în parte…

Adică venea cântăreața și cânta doruleț, măi… și, deodată, era cântecul meu și tataie, unicul din mine și eu unic pentru el…venea să îmi spună că, la radio…se cântă despre mine, adică despre Doru.

Mă duc la mamaia să o spovedesc și să o împărtășesc și o aud că îmi spune: Te-am visat acum trei zile…așa și așa…și știam că mata o să vii! Sau: Am vorbit cu Sfinția ta la telefon…și știam că mata o să vii la mine…și, după ce am vorbit noi amândoi…parcă ziceam că ești aici, la mine, în casă…și cu doamna preoteasă, cu amândoi…și am dormit bine, fără frică…

Adică ea, care e în mine și eu care sunt în ea…și nimeni nu ne poate scoate pe unul din altul, pentru că suntem înfipți, unul, în inima celuilalt, foarte profund…

Primul volum din Operele complete ale Dumnezeiescului Ilie le-am pregătit în mult har, în mult foc…de credeam că îmi crapă inima câteodată. Prea mult har și simțirea prezenței sale întru mine la cote insuportabile uneori…Aseară și astăzi…scriind și pregătind publicarea din jurul orei 15, de astăzi, au fost mai minunate ca oricând: am simțit lumina care ieșea din el, pe atunci, când stăteam de vorbă…și am știut și știu că e acum cu mine, pentru că e de…neînlocuit...și de nedislocat din mine…

Și iubirea reală nu stingherește o altă iubire din inima mea…și nici nu se calmează odată cu moartea celuilalt…ci mai mult se dezvoltă…și mai intens…și mai de nestăpânit…Și proba realității iubirii e că ea e vie în mine, că e iubirea lor…și nu o plasmă impersonală…pentru că e legătura cu ei…peste timp, peste moarte, dincolo de orice…

Nu, iubirea nu e delicată…ci preadelicată!

E plină de sfială, de frumusețe, de adevăr, de dumnezeire…

Iubirea e de neînlocuitul, de nefalsificatul…e ceea ce ne ține alături și ne unește timpul cu veșnicia și veșnicia cu timpul.

Cine își pune problema depărtării lui Dumnezeu de noi nu a iubit niciodată pe cineva și nu știe că depărtarea e intimitate pentru cei care se iubesc, că depărtarea nu există între doi iubiți.

Depărtarea nu există în relație, ci numai apropierea, numai interpenetrarea sufletelor noastre, care înțeleg și mai mult unele din altele, care se îmbrățișează unele pe altele, tocmai pentru că stau în harul lui Dumnezeu.

Și, da, nu poți iubi real…dacă nu iubești sfânt, prin și în Dumnezeu!

Sexul nu poate înlocui iubirea, cum nu poate înlocui aerul apa și nici mâncarea melodia preferată…Iubirea e dăruirea aceasta dumnezeiască, dezinteresată, prin adevăr, prin sinceritate, prin conștiință un altuia, pentru ca să fii al cuiva. Dacă ești numai al tău …nu ai nimic. Când ești, pur și simplu, respirarea altora, dorul lor, atunci ești și pentru tine și pentru ei, pentru că, în primul rând, tu ești al altoraîn relație cu alții, mai înainte de a fi al tău.

Stăteam ore întregi cu Fericitul Ilie și vorbeam despre Sfinți, despre păcatele noastre, despre politică, despre primăvară, despre medicamente, despre iubire, despre sinceritate, despre vedenii prea dumnezeiești, despre cum arată dracii, despre cum arată prietenii…și diferența dintre noi, era, întotdeauna, doar de…50 de ani de zile…

Pe fiecare zi el creștea în mine…

Creștea imens, ca Făt Frumos, care creștea în 3 zile…cinci veacuri…

De ce creștea?

Pentru că își pierdea timpul, la modul fundamental, cu trezirea spirituală a unui tânăr teolog, în formare, cu educarea lui, cu înduhovnicirea lui, cu umplerea lui de erudiție, care nu se găsește pe toate drumurile…Cu erudiție coborâtă din cer, dumnezeiască…

Într-un oraș de provincie, ca Turnu Măgurele, iarna și vara, în timp cât eram seminarist, apoi ca profesor de Religie, ca student, masterand, doctorand…se făcea o școală tăcută și amplă, profundă și simplă, dumnezeiască, între un Maestru și un ucenic, între un Părinte duhovnicesc și un fiu duhovnicesc, care își dă și își va da roadele ei.

Dacă există ceva profund…atunci poate fi probat, nu?

Dacă spui că ai un cal…îl arăți și altora, nu?!

Dacă spui că ai o carte sau că scrii o carte…le poți arăta, nu?!

Tot la fel, dacă spui că ai fost inițiat/ introdus în cele de taină ale lui Dumnezeu, în cele mistice, în cele sfinte ale Teologiei și ale vieții cu Dumnezeu, trebuie să vorbești despre ele, ca despre orice alt lucru pe care îl știi, l-ai văzut, l-ai mirosit, l-ai pipăit, nu?!…

Da, să vorbim cu smerenie…dar să vorbim, nu doar să ne facem că știm…lucruri de care, în fapt, nu aveam habar.

Urmează celelalte volume, formate din tot felul de explicații, probleme…poeme…dureri…așteptări…

Când eu, acum, mă pregătesc pentru a scrie…el era luat în pușcărie, pentru că, a fost văzut împreună cu doi, vorbind pe stradă…și unul dintre ei era legionar…L-am întrebat la un moment dat de motivul pentru care a fost închis și mi-a spus: Dumitale îți pot spune acum…dar 12 ani și jumătate de zile m-au chinuit în chip și fel…ca să îți spun ceea ce îți spun dumitale acum: Nu am fost legionar…dar am simpatizat cu ei…și am făcut pușcărie degeaba…Când mi-am dat seama că orice aș spune tot acolo voi intra…nu am vrut să le spun nimic…și mi-au inventat ce au vrut…

Adică 12, 6 ani de pușcărie…în condiții grele…și asta numai pentru că 1964 a fost o dată a eliberării pentru toți…că ar mai fi stat acolo…Chinuri și umilințe cumplite acolo, de nepovestit…și apoi umilințe peste umilințe afară, pentru el, care stătea în slava lui Dumnezeu zile în șir…de la niște oameni cu creierul atrofiat de prostie…adică de nelucrare a minții.

Și de la el, de la cel mai mare Sfânt mistic al Bisericii noastre contemporane am învățat lucruri fundamentale, pe care, încerc, cu slabe puteri, să le fac în viața mea și în viața altora, tot la fel de tăcut…de delicat…ca și el…

Nu, nu câștigă niciodată impostorii!

Niciodată gura mare și țânta mândră nu au câștig de cauză în fața lui Dumnezeu!

Dumnezeu iubește tăcerea inimii celor care Îl iubesc pe El, mai presus de cuvinte și fapte.

El aude tăcerea isihaștilor Lui…

El aude tăcerea, clocotul iubirii din inima celor care Îl iubesc pe El cu nesaț, fără sațiu…

Tocmai de aceea nimeni nu e confundat cu nimeni la Dumnezeu și oamenii…sunt ceea ce fac, cu Dumnezeu, din ei înșiși. Dacă faci din tine o minune a Lui…acum sau peste 3 veacuri…tu vei fi o frumusețe a Împărăției lui Dumnezeu.

Da, vor fi mari și tari alții, care nu au nicio valoare! Știu! În fața lui Dumnezeu însă valorile nu sunt erijările de sine…ci cei care sunt cu Dumnezeu, în Dumnezeu, tot timpul, pe care Dumnezeu îi ajută, îi ocrotește, îi învață, îi tămăduiește, îi sfințește, îi bucură, îi înmiresmează, din belșug, cu slava Sa.

Ochii lui blânzi și adânci, inconfundabili…mâinile Fericitului Ilie, slabe și bolnave de parkinson, băgate în ușă, strânse în ușă, strivite de ușă (de câte uși?!!!) în pușcărie, oasele slabe ale picioarelor lui, miile de pagini scrise de sine, cărțile lui însemnate cu culori, mirosul dumnezeiesc al hainelor lui, al cărților lui…gloanțele intrate în el pe front…apoi urmele de boală, de la multiplele boli din închisoare, de care a fost vindecat în mod dumnezeiește…zecile de minute, de ore cu el…cu el…sunt de neînlocuit…

El a intrat în mine cu totul. S-a scufundat în mine…fapt pentru care gândesc și scriu uneori cu sentimentul profund…că îl continui sau că el scrie în locul meu…pentru că e tot una…

Da, pur și simplu, el este cel mai bun pentru mine…El este cel mai bun…pentru că nu l-am privit și nu îl privesc egoist, posesiv, ci întru harul lui Dumnezeu, cu îmbrățișare sfântă, fără păcat, fără îndoială, fără fariseism…

Și el e viu! O, atât de viu și atât de prezent în viața noastră…lucruri despre care…a scrie despre ele…înseamnă să nu le mai termin!

De neînlocuitul e de neînlocuit…

Și doamna preoteasă, soția mea se comportă, ca toți trei (și ca tataie și ca mamaia și ca Fericitul Ilie, pentru că a învățat de la toți trei) cu mine…de viața îmi e…irespirabilă din pricina dragostei, a multei iubiri, care pur și simplu mă bulversează…

Nu, nimic și nimeni, nici drac, nici boală, nici om, nici moarte, nu îmi pot scoate din mine iubirile sfinte, credincioase, totale!

Din nimeni nu le poate scoate nimeni!

Și când trădezi definitiv, irevocabil…aceea e irevocabila moarte. Moartea începe cu uciderea dragostei…Atunci mori cu adevărat: când îți ucizi…de neînlocuitele iubiri.

Did you like this? Share it: